În curtea imensă a domnului Iorgu, unde o poartă masivă din fier și tablă se poticnea într-un gard aproape căzut, se găseau, deloc la întâmplare, o masă și două băncuțe. Un nuc imens, care se prea poate să fi fost principalul vinovat pentru dărăpănarea gardului, umbrea binevoitor și masa, și băncile, dar și pe mesenii care, de-a lungul anilor, rămăseseră tot mai puțini. Doamna Iorgu murise în 2021, cu pandemia, iar cei trei copii, două fete și un băiat, plecaseră. Fetele munceau la câteva zeci de kilometri, la oraș, iar băiatul, Marius, în străinătate. Fusese printre primii duși, imediat după aderarea în Uniune, în 2007.

Cu un zâmbet parcă cusut pe față, domnul Iorgu își făcea de treabă prin curte. Era abia 7 dimineața, dar cu o vestă groasă de lână și un chipiu bine înfipt în cap, bătrânul își făcea rondul - spunea mereu, oricui stătea să asculte, că găinilor, că oilor, că caprei, că celor patru purcei nu le pasă cât de frig e sau că e prea devreme. Dacă îi ai, apoi trebuie să te îngrijești de ei. Părea mult mai zglobiu și mult mai atent cu fiecare mișcare. Parcă punea mai mult entuziasm în fiecare pas. Umpluse vălăul cu mălai pentru păsări, aruncase un braț de fân peste gard, la porci. Oaia Rozi încă avea suficientă mâncare, așa că doar îi schimbase apa și o mângâie câteva secunde pe creștet. „Așa…”, își mormăi în barbă. Odată animalele hrănite, se îndreptă spre banca de lângă poartă.

O frunză de nuc, aproape putredă, câțiva sâmburi de prună, două pahare de cafea murdare, toate își făcuseră drum spre bucătărie. Cu o cârpă udă șterse tot praful de pe masă, de pe bănci și, chiar dacă mai mult le mânjise decât să le curețe, mândru, se așeză, privind spre stradă. Mintea îi lucra și continua să își șoptească, pentru sine - așternuturi, alea de la baie, i-am găsit papucii, dacă îi e frig poate să ia vesta maică-sii, Nero e legat, dar oricum, ce să îi facă lui Nero, Nero e câine bun. Dacă vine cu o mașină închiriată, are unde o parca? Eh, sigur are, o putem lăsa în stradă doar.

De pe trotuarul opus, o voce uscată, răgușită, dar fermă îl strigă. „Iorgule, hai să trăiești! Merge? Nu ți-e frig, bă?” Sandu, unul din puținii vecini în viață ai domnului Iorgu, își făcea lent cale înspre bodega satului, cu speranța că are să o găsească deschisă pe când ajunge el acolo.

„Azi îmi vine băietul, Sandule!” se auzi răspunsul de pe bancă. Vocea, jucăușă, era încărcată de o bucurie aproape bolnăvicioasă, ca a unui copil la primul Crăciun, deschizându-și primul cadou. „Da, trebuie să ajungă pe la amiază, mi-a scris mai devreme când a decolat.” Sandu, cu mintea zburându-i la propriii lui copii plecați, întârzie cu un răspuns. „Și cât stă, a zis?” „Nu știu, Sandule, a zis că o săptămână, dar poate-l lasă să lucreze oleacă de aici și poate stă mai mult. Vedem.” Vocea de pe trotuar, depărtându-se și zgribulită de frig, continuă: „Și îți vin și fetele, Iorgule?” „Nu, că lucrează, îți dai seama. Vin și ele colo sâmbătă, poate.” Sandu îi mai aruncă un „Să fie într-un ceas bun” și își continuă mersul aproape melcian înspre magazinul care era, în fapt și după toate standardele, doar o cârciumă unde se vindea și pâine.

Nu l-a mai văzut pe Marius de la înmormântarea Elenei și au tot trecut niște ani de atunci. Trei, patru? Nici nu mai știe sigur. Mai vede ce postează pe TikTok, a văzut că s-a mai îngrășat, dar, afară de un telefon ici și colo, când și când, n-au prea vorbit. Oare o fi bine? E tot singur? A fost singur și ultima dată când a fost pe acasă. Poate și-a găsit pe cineva? Poate vine cu o noră? Nu, că i-ar fi zis dacă ar fi fost așa. E la calculatoare el, câștigă frumușel. I-a ajutat Dumnezeu pe partea asta, continuă să își zică domnul Iorgu, sorbind lent dintr-o cafea și ascultând foșnetul lent al frunzelor de nuc. Din când în când, pe șoseaua pietruită, mai trecea câte o mașină, fără să se oprească. Uite, ăsta e un Mercedes, mașini bune. Poate o fi el, sigur și-ar permite să o închirieze. Ah, nu se oprește. Lasă, o fi următoarea, gândi. Cred că a aterizat oricum.

Revederea fu scurtă. „Tată, iartă-mă, trebuie să intru repede până în casă, am un Zoom și e destul de urgent. Cineva a zbughit-o la serviciu și au nevoie de mine. Dar nu durează mult, 15 minute. Îți mai merge internetul, nu? Lasă, văd eu, că am datele dacă e. Fug repede și mă întorc, să stăm și noi la o cafea aici, pe bancă.” Domnul Iorgu își privește băietul și râde, dar râde cu ochii, cu sufletul. Uite ce frumos s-a făcut, a mai slăbit.

Cu o voinicie aproape vulgară pentru vârsta lui, domnul Iorgu fugi spre bucătăria de vară să pună cafelele la făcut. Ibricul „Atlant”, făcut în URSS în anii ’80, încă făcea o treabă extraordinară în a crea cea mai amăruie cafea posibilă, indiferent de cât de mult zahăr ai arunca în ea după. Cele două căni, una marcată cu numele companiei unde lucra Marius, se umpluseră repede, și cafeaua aburindă își aflase loc pe masă, în așteptarea sorbitorilor. Din casă, unde fusese cândva camera copiilor, Marius își conectase cu succes Mac-ul la rețeaua locală și se afla într-un dialog grăbit cu colegii din Dublin.

„Ce faci, Iorgule, aud că îți vin copiii acasă azi? Mi-a zis Sandu.” „Doamne, nu l-am mai văzut pe Mariu, ăl mare, de la înmormântarea Elenei, Dumnezeu s-o ierte.” Cei doi, domnul și doamna Bandici, erau unii dintre cei mai vechi vecini și poate chiar prieteni ai domnului Iorgu. Zilnic, cu acea lentoare specifică satului românesc, își făceau plimbarea și se opriseră și pe la gardul domnului Iorgu. Fiecare zvon și fiecare fărâmă parțială de informație călătorea foarte repede prin satul cu două străzi, care le fusese cămin întreaga lor viață.

„Da, da, a ajuns. Îl aștept să termine un apel, trebuie să vorbească la serviciu, nu știu ce s-a întâmplat. Dar e acasă, e sănătos, arată foarte bine. A venit singur, dar are timp, e încă tânăr.” „Mă bucur, Iorgule, să fie într-un ceas bun. Să treacă și pe la noi dacă are vreme.” Și cei doi bătrâni își continuară plimbarea, lăsându-l pe domnul Iorgu cu un singur gând în cap: „O să i se răcească cafeaua.”

Minutele treceau și tot ce ieșea din casă erau voci străine, modulate de un laptop mai scump ca ultima Dacie a domnului Iorgu. Purceii, găinile, capra, oaia Rozi, Nero, legat cu un lanț undeva în spate, în livadă, toate își vedeau neabătute de rutina lor simplă. Pe bancă, bătrânul sorbea de acum din a doua cafea, știind că nu îi face bine. Nu la vârsta mea, se gândea. Poate ar merge o bere? continuă.

Pe stradă, bătrânii mergând spre magazinul-cârciumă, bărbați cu sapele în spate, mergând sau venind de la câmp, copii cu ghiozdanele mai mari ca dânșii, mergând sau venind de la școală - fiecare al doilea suflet se oprea să îl salute și fiecăruia, neîntrerupt, dintr-o singură suflare, îi anunța falnic și mândru: „Mi-a venit băietul acasă. Da, da, e înăuntru, are să dea un telefon, ceva cu șeful lui, cu compania, n-am înțeles, că nu e în română. Dar e acasă, e sănătos.”

„Marius, hai că ți s-a răcit cafeaua”, strigă. Gândul, imediat următor, fu să o arunce și să îi pună alta la făcut. Dar mai bine să îl aștepte, trebuie să termine imediat.

„Da, azi a venit, e în casă, la calculator, cu șeful lui”, îi răspunse domnului Naghi, adjunctul primarului. „Fetele o să vină și ele, colo Sâmbătă, cred. Doar să aibă timp, că știi cum e, au și ele familii…”

Orele după-amiezii se apropiaseră tiptil. În curtea imensă a domnului Codarcea, găinile începuseră să își ceară cina, iar porcii se treziseră și ei, să aștepte porumbul proaspăt măcinat. Pe bancă, domnul Iorgu sorbea din cafeaua rece, gândindu-se încontinuu: „Marius, o să ți se răcească cafeaua.” Era iarnă și crepusculul își făcu prezența simțită, cu blestemul său de semiumbră și frig. Își trase vesta mai pe umeri și o încheie până sus de tot. „Sigur s-a răcit de-acum cafeaua, hai că îți fac alta.” „Marius!” mai strigă o dată. „Hai că îți fac altă cafea, să fie caldă pe când vii!” Agale, înțepenit de frig, în bucătăria de vară, la ibricul Atlant, pe aragazul Indesit, domnul Iorgu mai pusese două cafele la făcut. Din casă nu se mai auzea nicio voce și nu se mai vedea nicio lumină. Se întoarse la bancă și așeză cele două cafele pe masă.

Pe trotuar, oameni de toate vârstele treceau, fiecare în graba sa - „Azi mi s-a întors băietul acasă! Da, e foarte bine, e sănătos, se descurcă foarte bine la locul de muncă. Îmi tot zice cum îl promovează și îl tot laudă șefii. E foarte bine. Ah, da, probabil a adormit săracul, a avut ceva telefon la firmă, ceva cu calculatoarele, și a obosit.”

Copii, femei, bărbați, bătrâni, mulțimi întregi aproape continuau să se oprească pe lângă gardul dărâmat și să îl salute. „Iorgule, am auzit de băiatul tău, s-a întors? A zis cât stă?” „Da, azi mi-a venit băietul acasă!” continua să le răspundă tuturor și fiecăruia. E întuneric. Vecinii, muncitorii cu ziua, copiii cu ghiozdanele lor extraordinar de grele sunt de-acum doar perechi de ochi, nici nu le mai poți distinge fețele. Nici nu mai știi cine e cine - „Iorgule, unde ți-e băietul?” întreabă fiecare dintre voci, întreabă fiecare pereche de ochi, și el, cu aceeași bucurie de copil în glas, continuă să le răspundă. „Da, azi mi-a venit băietul acasă, e bine.”

Normal că e bine. E Marius, mereu s-a descurcat. Și azi a venit acasă. Ce dacă are de dat un telefon la firmă, o să bem o cafea mâine. Slavă Domnului, cafea avem. Și avem și povești de povestit. Să mai vorbim și de Elena, Doamne, mult v-a iubit maică-ta. Să îmi spui cum mai e pe acolo pe la voi, prin Irlanda. Tot așa, multă ploaie și frig? Am auzit că a fost ceva proces, trebuie să vă dea bani. Să îmi mai zici de chirii, mereu te-ai plâns de chirii, dar tu câștigi bine, sigur te descurci.

În curtea imensă, cu gardul dărâmat și cu poarta de tablă, se aude, ca într-un cor bizar, sforăitul porcilor. A doua cană de cafea, cu pojghița-i de mucegai, stă sfidătoare în fața domnului Iorgu. „Acum sigur s-a răcit și nu mai e bună”, își spune. „Marius!” îi șopti nucului și cănii murdare, înainte să se ridice. „Marius, hai că s-a răcit cafeaua…”

În casa pustie, printre căni de cafea murdare, printre ibrice Atlant cu zațul mucegăit, un portret de-al lui Marius, o poză de când a terminat facultatea, trona lângă televizor, reflectând, amăruie, câteva raze de Lună.
„Da, azi mi-a venit băietul acasă…”