- Frumoasă poveste, tristă, dar frumoasă şi adevarată, te-am lăsat intenţionat să-ţi expui amintirile, cele mai multe îmi sunt familiare, puţine nu le cunoşteam, oricum, esenţa am trăit-o şi eu. Revoluţia ne-a prins în această configuraţie socială, eram ingineri în marea uzină, proaspăt casătorit primisem apartament la bloc, după câteva luni de la angajare, viitorul părea previzibil, părea doar, cine să ştie ce avea să urmeze?... Agitaţia din '89 s-a făcut simţită destul de modest la noi în oraş, provincia nu era atât de expusă mişcărilor sociale, ce-mi amintesc după fuga dictatorului de pe acoperiş, sunt alarmele false, manipulările ce anunţau şi la noi atacuri teroriste dinspre dealurile din jurul oraşului, avertismentele pentru părinţi să nu-şi lase nesupravegheaţi copiii, emoţia incredibilă ce ne stăpânea la citirea ziarelor centrale, absenţa monitorizării activităţii specifice, cu precizie de minute, ce se făcea înainte, şi, mai ales, plecările cu marfă de vândut, în ţările vecine, Ungaria şi Cehia, apoi Moldova şi Turcia, bişniţă profitabilă, pe termen scurt, până ce legislaţia, depăşită de evenimente, s-a armonizat cu acestea, limitând, reglementând posibilităţile de contrabandă.
- Frumoase vremuri, zic eu, îmi amintesc aievea de cele câteva excursii de afaceri-bişniţă făcute împreună, cu maşina noastră supraîncărcată cu produse ce se vindeau bine în Ungaria în oraşele de graniţă Debrecen, Bekes, Miskolc, Szeged, sau mai departe în Mohacs şi Pecs, oraşe unde sârboaicele aflate la tratament se călcau în picioare să cumpere, pentru treizeci-treizeci şi cinci de mărci, garnituri de pat făcute pe fugă, dar frumos ambalate, era prima dată când am realizat ce importanţă are ambalajul în prezentarea mărfii şi ce vânzare produce un ambalaj atractiv, văd aievea disperarea, deopotrivă a noastră, a vânzătorilor, cât şi a lor, a cumpărătorilor unguri, care ne smulgeau din mâini, la preţuri de două, trei, zece ori, chiar şi de treizeci de ori mai mari decât cele de achiziţie, produse comune, banale, bibelouri, sticlărie, adidaşi, băutură, conserve diverse, articole de sport, cutii de şah, mingi de fotbal, confecţii şi tricotaje, mobilier mai mare şi mai mic, seturi de scaune şi măsuţe, mese rabatabile de sufragerie cu scaunele înăuntru, jocuri de mini biliard, rex cum îi spuneam, menghine de oţel, seturi de scule - pile, chei fixe, tubulare, cotite, fierăstraie de toate tipurile şi dimensiunile - lenjerii de pat, produse alimentare diverse - biscuiţi, turtă dulce, paste făinoase şi banala hârtie igienică - zece forinţi bucata, tiz forinţi cum răspundeai tu, de cate ori ungurii întrebau - meni forinţi?
- Era primul contact cu o lume normală, cu magazine pline de produse, cu rafturi încărcate de tot ce aveam şi noi plus cele ce nu le aveam şi ni le doream din toată fiinţa. Căram în ţară la întoarcere zeci de cutii de cafea solubilă, baxuri de Coca Cola, blugi de toate felurile, seturi de vase de inox, aparate de radio şi casetofoane, tigăi teflonate, ceasuri electrice, prăjitoare de pâine, aspiratoare, seturi de pixuri colorate, fructe exotice aromate, ţigări străine de toate felurile, ceasuri de mână şi de perete în varianta electrică si electronică, şi, mai ales, valută, mărci germane, sute, mii de mărci germane, care erau mai puternice decât euroii de azi, raportate la leul nostru abia trezit la viaţă, după lâncezeala comunistă.
- Am descoperit Turcia ca destinaţie de afaceri, zonă de achiziţii, mai ales, marfa cumpărată de la otomani vânzându-se bine în ţară şi foarte bine, adică dublu ca în ţară, în Polonia. Căram de la Istambul sute de kilograme de haine, mai ales haine de piele, confecţii cu o croială modernă pentru limitările noastre comuniste de până atunci, luau fiinţă primele consignaţii care vindeau orice pe bază de comision, se îmbrăcau românii cu haine din Turcia, la preţuri rezonabile, erau şi bani mulţi în piaţă, pe vremea aceea, o valorificare superioară a turcismelor era asigurată în Polonia, preţurile obţinute erau cel puţin duble faţă de cele din ţară, era destul de riscant să porneşti o excursie de acest fel în Polonia, cu autocarul, jumătate sau mai mult chiar dintre pasageri nemaiîntorcându-se, apăreau probleme la vama cehă, se încerca evitarea acesteia mergând prin Ukraina, dar, în ceva timp, şi aici au început problemele, bariere de tot felul, depăşite doar prin acte de corupţie, mai mici la început, apoi tot mai semnificative ca valoare, lecţia corupţiei de graniţă învăţându-se din mers, repede şi temeinic. Cu o sută de mărci germane treceam vama din Borş, cu maşina plină ochi de garnituri de pat, vândute în Ungaria cu profit net de 300%, în pieţele din sudul ţării, cumpărătoarelor din Serbia, care erau mai avute, într-o lume ce se trezea haotic la o economie de piaţă, forme incipiente ale relaţiilor comerciale libere, naturale, bazate pe cerere şi ofertă, dar deopotrivă, ieşite din orice reglementare şi control. Cine s-a mişcat repede, a făcut averi serioase, atunci. Se vindeau frigidere, maşini de spălat, aragaze, orice obiect, indiferent de dimensiuni, era profitabil la vânzarea în Ungaria, prin jocul monedelor naţionale, determinat de nivelurile diferite de evoluţie economică şi de raportare la valuta forte din Europa, marca germană. Şi totuşi nu astea erau afaceri adevărate, marile afaceri aveau să urmeze abia după ce am intrat în combinaţia cu spaţiul acela din apropierea pieţei, spaţiu comun, realizat prin creditare de către B.R.D. Noi cei zece proprietari ai noului imobil, zece negri mititei, cum ne spuneau unii, nou mai ales ca destinaţie şi modalitate de realizare, am fost primii beneficiari ai unui credit comercial acordat de o bancă în oraş, nu ştiam nici noi nimic despre creditare, dar nici banca nu ştia nimic, am fost rodul primului experiment, bancherii au învăţat din mers regulile jocului, toţi prietenii erau îngrijoraţi pentru noi, chiar noi eram îngrijoraţi datorită necunoscutelor, noutăţii experienţei, când de fapt, nu era decât o modalitate simplă de dezvoltare economică, larg răspândită în ziua de azi.
- Nu-mi mai amintesc ce spaţii aţi avut voi atunci.
- Iniţial aveam doar spaţiul de la parter, pe colţ, magazin cu încălţăminte, abia ieşiţi din sărăcia comunistă, cererea era mult mai mare decât oferta, nu prea lucram pe stoc de marfă, se vindea foarte repede tot ce aduceam. Am învăţat şi noi lecţia comerţului, a corupţiei ce înfloreşte mai ales când cererea depăşeşte oferta, de fapt şi invers sunt condiţii la fel de bune pentru corupţie, orice dezechilibru, generând acest flagel economico-social. Aveam relaţii comerciale cu mai multe fabrici de încălţăminte din Oradea, Timişoara, Bacău, Bucureşti, dar două au fost cele care ne-au asigurat profituri imense, vreme de vreo doi ani, timp în care eram tari pe piaţa încălţămintelor din oraş.
- De ce doar atâta timp? Ce s-a întâmplat?
- Aşa s-a nimerit să mergem mai des la Oradea şi Bacău după încălţăminte, cererea era mare în fiecare sezon, niciodată nu reuşeam să obţinem încălţăminte cât am fi avut nevoie în timpul optim pentru vânzare, am învăţat în scurt timp lecţia corupţiei şi tehnicile de corupere a celor care aveau decizia şi astfel în doi ani veniturile ne-au crescut enorm, fără muncă foarte multă, de fapt fără muncă pe măsura rezultatelor financiare.
- De ce nu creşteţi productia? l-am întrebat pe directorul comercial de la fabrica de încălţăminte din Oradea.
- Simplu, nu avem piele. Piele de vită nu se găseşte suficientă pe piaţă, aici este bătălia.
- Dacă vă asigur eu piele suficientă...
- Nu ai cum, dar dacă ar fi aşa, ti-aş da încălţăminte la preţ de producţie, mi-a răspuns grăbit directorul, tăindu-mi întrebarea, anticipându-mi-o, de fapt. E greu, nu vei reuşi, a repetat el la despărţire, neascunzându-şi neîncrederea.
M-am întors acasă ştiind deja la cine aveam să apelez pentru pielea văcuţelor. Politician de vârf în oraş, mi-a spus când i-am solicitat ajutorul: - Se rezolvă, hai cu mine!
- Prietenul meu are nevoie de piele de vită, i-a spus şefului de la firma ce colecta pieile vitelor sacrificate în judeţ.
- Nu pot! Totul este vândut, deja.
- Cred că nu ştii cu cine vorbeşti, i-a spus el, directorului neascultător.
- Totul este contractat, a repetat directorul.
- Domnule! Prietenul meu are nevoie de piele de vită! Câtă vrei, m-a întrebat, întorcându-şi privirea către mine.
- Totul, i-am zis eu, jucând tare, peste orice limite.
- Când ai avea nevoie, m-a întrebat politicianul, doar să audă directorul.
- Ieri, am răspuns în aceeaşi notă de hotărâre clară, fără nicio ezitare sau îndoială.
- Ce înseamnă totul?
- Cincizeci de tone, ar fi bine, pentru început, am spus eu, privindu-l pe director.
- Când să fie primul transport, şi câte tone, a întrebat directorul, realizând că nu are nicio şansă.
- Zece - cinsprezece tone, marţi, i-am răspuns, apreciind că de joi până marţi voi avea timp să pun la punct detaliile afacerii. Să fiţi sigur, domnule director, că nu veţi regreta, ştiu că aţi început să construiţi o casă, s-ar putea să o terminaţi mult mai repede, dacă mă ajutaţi, i-am răsplătit strădaniile făcute în ultima jumătate de oră.
- Marţi dimineaţa, în urma telefonului meu, şeful de la Oradea a trimis un camion după piei, delegatul lui a asistat la încărcare, evaluând calitatea, a stabilit valoarea totală a mărfii şi a comunicat-o directorului comercial pentru efectuarea transferului bancar, condiţie a livrării propriu-zise. Până la intrarea banilor în cont, i-am dus pe cei doi, şoferul şi delegatul, la masă, delegatul bucurându-se din plin şi de plăcerile licorilor lui Bachus. Şoferul a apreciat că este nedrept să nu se înfrupte gratuit şi el din băuturile generos servite de ospătari, şi a răbufnit:
- Plecăm doar mâine! Vreau să beau şi eu!
Le-am plătit cazarea pentru o noapte şi s-au făcut praf, amândoi. Între timp banii au intrat în contul meu şi a doua zi, motivând că banii au intrat foarte târziu, au plecat şi băieţii cu pieile văcuţelor. Am creat aceeaşi relaţie reciproc avantajoasă şi cu directorul fabricii de încălţăminte din Bacău, treaba a mers foarte bine cu amândoi, directorul din Bacău a decedat în scurt timp, succesorul lui era incoruptibil, aşa că am rămas pe varianta Oradea, directorul comercial anunţându-şi el însuşi prezenţa pentru recepţia mărfii la încărcare, solicitând, pe langă cinstirea devenită regulă deja, pentru delegat şi şofer, şi o femeie, pentru o noapte. I-am asigurat şi această bucurie, treburile mergeau excelent, expeditorul din oraş şi-a terminat casa în primul an de colaborare, comercialul de la Oradea prospera şi el, şi, cu toate astea, eu eram cel mai câştigat. Aveam acces la orice marfă în fabrică, la preţ de producţie, pe lângă asta mai beneficiam şi de sfaturile de expert ale directorului comercial, prietenul meu, în ceea ce priveşte stabilirea sortimentaţiei la achiziţie, informaţie deosebit de preţioasă după cum avea să se dovedească, vânzările mergând extrem de bine, cu profituri excelente.
- De ce ai spus că a ţinut doar doi ani această combinaţie?
- Asta-i economia de piaţă, am fost primii în oraş cu magazin de încălţăminte, am luat caimacul, dar lumea se schimbă, au început să apară şi altele şi, încet, încet ne-am văzut nevoiţi să ne reprofilăm, am transformat spaţiul în bar, doar ştii.
- Da, îmi amintesc. A mers mai bine?
- Pe felia asta, iarăşi am fost primii care am adus jocuri mecanice, şi, până ce s-au răspândit şi astea în oraş, am făcut bani frumoşi, dar ne-am diversificat, oricum, gama de servicii, făceam şi transporturi pentru terţi, era greu cu plăţile, primeam şi produse, ciment, metal, chiar şi negru de fum am primit şi apoi l-am vândut, ca să-mi pot încasa banii pentru transporturile efectuate pentru directorii marii uzine, unde lucrai şi tu.
- Îmi amintesc perioada, cel mai greu obstacol era lipsa lichidităţilor, plăţile se făceau greu, economia era blocată. Parcă te văd cum aşteptai la uşa directorului, un ordin de plată...
Uite ce e... simt că am lungit-o un pic cu poveştile astea economice, interesante şi ele, dar pe mine mă doare şi mă interesează... mi-e şi greu să-ţi spun, despărţirea voastră, incredibila voastră despărţire. Păreaţi fericiţi, cred că eraţi fericiţi, v-aţi dezvoltat spectaculos, se vedea după felul în care v-aţi transformat cele două case, după maşina ce o aveaţi, după cum vă îmbrăcaţi, după atitudinea voastră, sigură şi fără complexe, încrezătoare şi optimistă. Toate astea trădau bunăstare şi fericire. Pentru mine ar fi prea simplu, simplist de-a dreptul, să mă gândesc, potrivit înţelepciunii străvechi, că v-aţi îmbuiecit, că vi s-a urcat bunăstarea la cap şi de aceea aţi ajuns la despărţire. Este frecventă situaţia în care, când creşte bunăstarea, drumurile celor doi se despart în cele din urmă, datorită decantării unor nevoi diferite în minţile şi în sufletele celor doi parteneri. Ştii doar că şi eu am trăit amărăciunea unei despărţiri, cauzele îmi sunt foarte clare, ştiu precis, chiar dacă ea nu recunoaşte acest adevăr şi are adevărul ei, care sunt motivele despărţirii noastre. La voi este ceva uimitor, din ceea ce ştiu eu, toată lumea cunoaşte varianta care o condamnă pe Veronica, dar nimeni, absolut nimeni, nu mi-a oferit o explicaţie pentru trădarea ei. Nici măcar tu, dar, ţie nici nu pot să-ţi cer decât succesiunea faptelor, restul pun de la mine, filtrez evenimentele şi trag propriile-mi concluzii.