Într-o după-amiază toridă de vară, când ulița satului părea adormită sub greutatea soarelui, în curtea Getei se auzea doar bolborositul liniștit al cratiței de pe pirostrii. Aerul mirosea a caise coapte și a iarbă uscată, iar dincolo de gard câțiva copii alergau desculți, ridicând praful în rotocoale jucăușe.
Geta, femeie trecută prin viață, dar cu ochii încă tineri și vioi, strângea sâmburi de caise lângă cișmea, când poarta scârțâi ușor. În prag apăru Aglaia, o bătrână firavă, cu fruntea brăzdată de riduri adânci și părul argintiu ascuns sub un șal albastru de mătase. Purta o bluză veche, care-i acoperea trupul uscat, și niște sandale tocite, ce păreau să fi mers prea mult prin viață.
— Am venit singură, Geto, zise ea cu glas puternic, aproape strigat. Soru‑mea a rămas pe drum, are ea treburile ei.
Geta o privi cu blândețe, simțind în vocea ei un amestec de oboseală și nerăbdare.
— Am venit să cumpăr miere, continuă Aglaia, ridicând un borcan învelit în hârtie de ziar. La București mă sufoc. Am nevoie de miere, că nu mă pot obișnui cu căldura poluată de pe acolo.
Vorbea atât de tare, încât Geta își duse instinctiv mâinile la urechi.
— Mai încet, tanti Aglae, te aud foarte bine.
Bătrâna ridică din umeri, neajutorată.
— Eu nu aud bine, Geto…
Se apropie de ea cu pași mici, iar în ochii ei căprui se citea o nevoie de apropiere, de înțelegere. Când văzu sâmburii de caise strânși grămadă, Aglaia se emoționă. isi aduse aminte de livada copilariei și, fără să stea pe gânduri, sări s-o pupe pe Geta.
— Hai să te pup, că plec definitiv și nu mă mai întorc la țară!
O strânse cu putere, o umezi pe obraji și îi suflă în ureche ca o bunică exagerat de afectuoasă.
— Stai, nebuno, că mă dobori! râse Geta, retrăgându-se.
Aglaia îi arătă plasa cu mândrie:
— Am cartofi până sâmbătă, de o ciorbă sau tocăniță. Iar borcanul cu miere îl iau în mână, să nu-l scap…
Dar soarta avea alte planuri. În acel moment, în curte intră Zoica, sora Aglaiei, o femeie la fel de bătrână, dar mai aspră la chip. Din neatenție, lovi borcanul, iar acesta se sparse cu un sunet sec, răsunând ca o mică tragedie.
— Fă, nebuno! izbucni Aglaia. După ce întârzii prin sat, îmi spargi și borcanul cu miere!
Geta, prinsă între cele două surori, puse mâna pe mătură și le atinse ușor, în glumă, ca să le potolească.
— Gata! Dacă vă mai certați, află și moșul meu că vă dau miere gratis!
Se întoarse la cratița de pe foc, lăsându-le să-și consume furtuna.
Aglaia o apucă pe Zoica de umeri, tremurând de supărare.
— Hai acasă, că mă faci de râs peste tot! Norocul tău e că nu pot sta în București… Știi ce mi s-a întâmplat ieri?
Zoica ridică sprânceana.
— Ce?
— Mi-a luat un băiat șalul de pe cap și m-a pupat pe gât!
Zoica izbucni într-un râs scurt, batjocoritor.
— Eh, pe tine te pupă toți. Hai acasă, că ne prinde noaptea.
— Nu plec până nu-mi dă Geta alt borcan! se încăpățână Aglaia.
— Las-o, femeia are treabă. Noi suntem niște babe… Bărbații noștri au murit pe front. Tu ai avut băiat fugit, l-au împușcat… De atunci nu mai ești tu.
Vorbele căzură greu între ele, ca niște pietre vechi, rostogolite din trecut.
Geta reveni cu un borcan nou, strălucind în lumina soarelui.
— Nu mai stați în București dacă vă e greu, le spuse ea cu blândețe.
Aglaia ridică mâinile spre cer.
— Așa e, Geto! De mori pe acolo, nici nu știi unde te-ngroapă!
— Am ajuns și la moarte? se supără Zoica. Eu mă duc lângă bărbatul meu!
— Care bărbat? îi replică Aglaia. E îngropat cine știe unde, printr-o pădure…
Zoica își strânse buzele, rănită.
— Pe nora mea au îngropat-o cu dale de beton, zise ea, cu un soi de mândrie tristă.
— De ce ți-a murit nora? întrebă Geta.
— Avea probleme cu inima…
— A murit de inimă rea, că-i făceai viața amară! izbucni Aglaia.
— Minte! Nu o asculta, Geto! se aprinse Zoica.
— Biata fată îți dădea bani în fiecare lună, și tu nici măcar un borcan de borș n-ai cumpărat de la mine! continuă Aglaia, arătând spre soră-sa.
Zoica o privi cu ură.
— Nepotul meu îmi trimite aparat auditiv din Germania și nu ți-l dau!
— Nu-mi trebuie, aud foarte bine!
— Auzi pe naiba…
Geta, ca să le împace, le aduse o turtă caldă și le-o împărți. Zoica mulțumi și plecă prima, cu pași mici, dar hotărâți. Aglaia, cu capul sus, plecă și ea, semeață, în râsetele copiilor care se jucau pe uliță.
Din spate, glasul Getei răsuna ca o chemare:
— Aglaio, vezi că te lasă Zoica în urmă!
Bătrânele se îndepărtară pe drumul prăfuit, certându-se, iubindu-se, trăind fiecare în felul ei cântecul bătrâneții. Iar Geta rămase în curte, privind în urma lor cu un zâmbet cald, știind că, oricât s-ar certa, surorile se vor întoarce mereu una la cealaltă. Așa cum se întorc toate poveștile la sat, acolo unde timpul curge altfel, iar oamenii îmbătrânesc frumos, cu tot cu supărările lor.