Instalația din casă e mai veche decât bunicii mei răposați. Costurile ar fi imense, deci, în loc să o schimb, prefer să folosesc lumânări. După stingere, în urma lor apare fumul lăptos ca un voal de mireasă. Atunci resimt mirosul unui priveghi din copilărie. Lumina revine când vrea ea; la fel ca acel om nehotărât din viața noastră.
Odată am stat pe întuneric trei zile. Totul era făcut bâjbâind. Mâncarea ieșise prea sărată, în baie nu m-am putut spăla fără să-mi imaginez că, în orice moment, o anomalie din debaraua minții va apărea, în carne și oase, în fața mea. Tunetele erau mai apăsătoare. Fulgerele de un violet deschis și verzui intens voiau, parcă, să-mi intre în sufragerie. Dacă atunci când ții lumina aprinsă nu simți prezența casei ca pe o ființă, când ai doar câteva lumânări, întreaga casă pare un cadavru. Deranjant. Misterios. Răsuflând.
Ușa dormitorului s-a blocat. Am trântit ușa atât de tare, încât s-a zguduit peretele. Încă aud cum cad cojile de var pe podea. Sunt atât de sătulă de aceste mici rutini necesare, încât nu mai am răbdare să suport o nouă seară în beznă. Trag de clanță cu toată puterea. Apoi încerc s-o apas încet, ferm, împingând-o în exterior și trăgând-o ușor spre mine. Alerg doi metri în spate și vin spre ea brusc, cu umărul drept. Simt că îmi pierd răbdarea. Alerg iar doi metri cu spatele și mă împing rapid în ușă cu tot corpul. Încă o dată. De multe ori. Mai tare. Chiar e blocată. Nici dacă voiam nu se întâmpla așa. Claustrofobia nu e o problemă, dar când mă gândesc că am cheia în ușă și nu aștept pe nimeni, să strig la el că sunt blocată aici, mă înspăimântă. Voi sta liniștită până găsesc o soluție.
Treptat, ferestrele albe devin fumurii, când lumina roșiatică a apusului scade. Cine va veni la ora asta să îmi deschidă tocmai ușa din dormitor, care se află exact la opt metri distanță de intrarea apartamentului? Nu cunosc vecinii. De ce aș avea încredere în străini? Ar trebui să treacă prin holul bucătăriei, prin sufragerie și în final prin alt hol mai mic, ca să ajungă la ușa mea. Cheile sunt în ușa de exterior, mobilul e în geantă, în bucătărie.
Aici nu am loc să mă mișc. De fapt, n-am aer. Îmi pun palma pe piept, să mă liniștesc. Inspir adânc. Mâine e vineri, o nouă zi de muncă la Florăria Isabel. Aveam de pregătit un ultim aranjament artizanal pentru un banchet de clasa a opta. Când spun Florăria Isabel, îmi vin în minte privirile urâcioase ale colegelor. Ele zic că par ciudată pentru că nu am ce să le povestesc despre viața mea. Să le spun că odată am vrut să mă omor? Că nu-mi plac florile? Că n-am suficient curaj să mă mut într-o chilie la poalele munților? Să scap de poluare, agitație și ipocrizia umană.
Munca fizică, de zece ore, nu-mi permite să-mi hrănesc mintea. Recunosc, uneori am o senzație de eliberare când vin acasă cu mintea goală. Încarcă flori ofilite, descarcă flori proaspete. Taie codițele, spinii. Înțeapă-te în spini. Fă noduri, funde. Repede, că așteaptă clienții. Scârțâitul hârtiei decorative care miroase a fabrică. Apă de flori împuțită, apă proaspătă, rece. Și ajung acasă cu buzele umflate, roase de plictis. Aici mă simt străină, privind singurele tacâmuri de pe chiuvetă și disociez, amintindu-mi de copilărie. Acum aș vrea să dorm o vreme. Un somn lung. Dacă mă mai primesc sau nu la serviciu după o zi în care nu m-am prezentat, nu-mi pasă. Am banii strânși pentru croaziera în Italia. Singurul vis pe care nu l-am abandonat.
*
A nins mult.
Încă din vis am auzit scârțâitul de ghețuțe ale copiilor care se întorc de la grădiniță.
Singurul țânțar gras, bătrân, care s-a hrănit astă-vară din carnea mea zi de zi, m-a bântuit toată noaptea. Amuzant. Acum doarme pe tavan într-o de pânză de păianjen. E atât de alb totul, în cameră, pe străzi, pe acoperișuri, încât îmi vine să pun iar capul pe pernă. Dar nu înainte de a trece pe la sertarul cu bucurii.
Aici țin gustările. Am cinci pungi cu alune, zece plicuri de cappuccino, zece pachete de biscuiți cu cremă și două cutii de bomboane. Le privesc și-mi ling în treacăt buzele. Nu mă gândesc la nimic, doar la foame. Ca să nu-mi pierd pofta de mâncare, iau doar o mână de alune sărate. Am trei sticle mari de apă plată. Zic că nu mă îndur să încep una. În timp ce strâng multă salivă în gură, desfac un plic de cappuccino instant. Îl torn direct în gură, lăsându-l să se amestece cu saliva. E extrem de dulce și înțepător. Până la prânz o să ies de aici, să pregătesc ceva.
Ronțăi alune și sunt atentă la conversațiile din stradă. Un copil tușește și mama îl înjură de morți. De ce nu ai luat tratamentul, nenorocitule? Eu dau banii degeaba pe medicamente? Marș acasă, și împinge copilul de cap. Băiețelul tușește și plânge. În depărtare se aude o plezneală zdravănă. Apoi un urlet devastator ca al unui nou-născut.
Îmi presez pleoapele de durere, în timp ce mă sprijin de calorifer. E aisberg. Tocmai am asistat la o mică parte din perpetuarea mizeriei în lume. Oamenii aduc pe lume copii ca să scape de singurătate și lipsa de sens. În febra saturației generale, ei brusc devin obiecte care pot fi distruse. Și vuietul spulberă copacii. Și covrigii se coc în patiserii. Și viața trece...
Sictirită, îmi pun șosetele și mă întind sub pătura rece. Adorm într-o goliciune care se simte pentru totdeauna.
*
Fără muzică simt că înnebunesc, dar oboseala... Oboseala... Și trebuie să-mi fac nevoile. Ar fi demn din partea mea doar să urinez în sticlă. Alte nevoi pot fi amânate. Știam că am lăsat o sticlă goală de suc sub pat. Ce nu lasă oamenii singuri sub pat? Am găsit-o. În loc de hârtie, avem tricouri vechi în spatele dulapului. Viața în subzistență moderată e comică.
Vecinul a băgat iar rufe la spălat. Și eu trebuia să spăl astăzi. Mi-e dor de normalitate. Mă sperie doar faptul că nu-mi pasă absolut deloc ce se întâmplă azi la Florăria Isabel. Oare cât înseamnă o sută de grame de alune? O pungă are cinci sute. Sunt cinci pungi de alune. O sută de grame pe zi, asta înseamnă... Și pot mânca puțin din fiecare pentru câteva zile. Poate citesc până apune soarele. Afară nu mai e așa luminat, înseamnă că e cam... ora trei. Aud un radio de mașină, dar e prea estompat sunetul ca să înțeleg ceva.
Mă privesc în oglinda asta mică găsită între pat și perete; ce chip vinețiu am. Poate de la lipsa de oxigen. O să deschid geamul. Să sar pe geam, oricum nu încap. M-aș face de râs, poate ar veni cineva să filmeze. Plasa de țânțari e ca sârma. Zăpada viscolește pe mine și inspir adânc aerul de gheață, cu ochii închiși. De fapt, iubesc liniștea asta. Nu am avut niciodată așa de multă liniște care să se plimbe prin mine. Diseară o să strig la o vecină, musai drăguță și tânără. Sper să treacă pe aici vreuna; poate cunoaște un lăcătuș bun. Să strig la un bărbat nu am încredere din motive evidente. În general, cazurile în care un bărbat poate face rău unei femei sunt mai comune decât problemele dintre femei. Voi sta cu ochii lipiți de fereastră.
*
– Bună seara! Mă scuzați...
– Da? Bună seara, domnișoară!
– Mă puteți ajuta, vă rog? Am o problemă.
– Sigur, spune femeia, apropiindu-se de geamul meu de la parter. Spuneți. S-a întâmplat ceva?
Probabil mi-a văzut fața schimonosită. Ce rușine. Cine știe ce crede femeia despre mine? Se uită destul de ciudat. Simt că nu are dispoziție să mă ajute sau să stea de vorbă cu mine. Poate vine de la serviciu, obosită, sictirită. Nu e prea aranjată, nici nu se grăbește să scoată cheile din geantă. Înseamnă că e singură.
– Voiam să vă întreb cât e ceasul. E pană de curent și am mobilul închis.
– A... vecina se uită câteva clipe la mine, apoi se grăbește să scoată telefonul. E opt jumate...
– Vă mulțumesc frumos, seară bună! zâmbesc, dând din cap politicos și puțin ridicol. Închid geamul rapid, să nu fiu martora altor reacții.
Aș vrea să fac totul singură, să nu mă știe vecinii sau alții din cartier. Se face vâlvă într-un oraș așa mic. Aș atrage prea multă atenție și nu-mi place.
*
Stomacul îmi bolborosește de două nopți. Menstruația întârzie. Burta s-a umflat exagerat, deși nu am mâncat decât porții foarte mici. Nu cred că mai pot rezista. Privesc sticla aproape plină de urină. Nu am alta pe care s-o folosesc. Încerc să mă abțin, suflând și răsuflând ca o gravidă. Îmi vine să plâng și senzația de căldură a lacrimilor pe obraji mă enervează cumplit. Privesc ambalajele goale din dulapul deschis, perdelele crem. Patul e răvășit.
Mă ridic; amorțeala mușchilor doare și în același timp se simte ca o cârpă cu care poți șterge pe jos. Deschid geamul și zăpada s-a topit, rămânând doar un strat de gheață. Crengile pomilor încă sunt conturate de un strat de zăpadă. Zilnic aud mai multe vrăbiuțe ciripind, de parcă vine primăvara.
Cred că trebuie să încep cu clanța. Dacă aș avea o piatră sau ceva greu... Poate aș reuși să dobor încuietoarea ușii, să ies de aici. Trântesc de clanță, cu disperare, pe rând: două scaune mici, un raft de cărți, un mini-televizor de jucărie, o carte groasă de anatomie artistică. Durerea de stomac e mai apăsătoare. Tot ce am reușit să fac e să ajut clanța să devină mai mobilă. Dacă va cădea, poate va fi și mai greu să ies de aici. Cu un pix voi răzui interiorul dintre marginea yalei și materialul ușii (spre norocul meu, unul foarte prost și moale), până o pot scoate. În fiecare zi. Ca să am multă energie, mănânc jumătate de pachet de alune, să pot sta să răzuiesc ușa cu pixul. Prezentul, trecutul apropiat și viitorul, acum, sunt doar o imagine care tot revine – un bărbat cu chipul translucid care îmi zâmbește și mă îmbrățișează. Nu îi simt îmbrățișarea, deși aș vrea. Știu că o face.
Somn. Mâncare. Răzuit. Somn. Timpul se dilată, alteori devine o secundă în mijlocul căreia urlu. Atât. Urlu și nimeni nu e deranjat de asta. Nimeni nu se întreabă ce Dumnezeu e sunetul ăsta. Am uitat să aerisesc camera. Sunt prea obosită ca să ajung la fereastră. Aș striga din nou la vecină, dar m-aș face de râs dacă intră. Miroase îngrozitor aici și cred că s-ar simți din sufragerie.
*
Deja au înmugurit cireșii. Sunt verzi ca niște irisuri mici de zână. Pisica neagră din fața blocului molfăie câteva fire de iarbă. E înfricoșătoare plictiseala asta. Sentiment absolut. Cred că au trecut două săptămâni de când râcâi ușa cu pixurile. Rămân fără aer de la atâta plâns; n-am plâns așa de mult din copilărie, când nu aveam conștiință. Mă apucă și râsul. Am reușit să ies, în sfârșit. Am bătături în palme și degetele sunt roșii, pline de pastă de pix. Unele s-au spart. Da, e o experiență. Ce mizerie am făcut aici, pe podea, pe perete... Trebuie să ajung neapărat la baie. E bine că m-am descurcat singură.
Suprafețele obiectelor sanitare sunt prăfuite ca după o lungă absență. Parcă am fost într-un voiaj al nebuniei. Mă urc în cadă și pornesc apa. Începe să fie călduță. Închid ochii și las capul pe spate, să nu văd mizeria care se scurge din mine. Fiecare picătură de apă și șampon se simte minunat.
Ajung în sufragerie, pășind ca pe nori. Sunt mai slabă cu câteva kilograme, deși sunt tot supraponderală, din păcate. Nici foame nu îmi e. Îmi simt stomacul mic, uscat, gol ca un buzunar de palton bătrânesc. Caut geanta și o deschid. Acolo găsesc cheile, telefonul. Privesc chipul cadaveric în suprafața lucioasă a mobilului. E primăvară. Început de aprilie. E în mine ceva teribil, dar nu vreau să o exprim. Copiii care merg la grădiniță au geci mai ușoare, au scăpat de fesuri. Zăpada mieilor. Viața a continuat cu adevărat fără mine. Aproape că-mi pare rău.
Încerc să văd mesajele. Cinci apeluri pierdute de la sora mea cu care nu mai vorbesc de când a murit mama. Ne-am răcit de la sine. Suntem foarte diferite. Oricum, doar cinci apeluri? În două luni? Nici măcar nu a venit pe aici. Niciun apel de la muncă. Se puteau descotorosi de mine din clipă în clipă. Practic, într-o zi am dispărut subit și nimeni nu a întrebat unde sunt sau de ce am ales să fac asta. În afară de sor-mea. Cine spune că avem un destin, minte. Sau al meu a fost anulat. Mai văd niște mesaje generice de la străini, de întâi și opt martie, reclame la pastile…
Uitându-mă mai bine, se pare că, totuși, sora mea a încercat să-mi scrie. Citesc. Crede că m-am supărat pe ea și nu mai doresc să păstrăm legătura. Zice că există o lipsă totală de respect și indiferență din partea mea. De azi, sau, mă rog, de când a scris mesajul, mi-a scris că sunt pe cont propriu și să nu o mai caut. Mi-a amorțit corpul. Nu mai simt nimic. Mă ciupesc și degeaba. Se face o lună de când sora mea crede că o urăsc și am părăsit-o. Mi-a scris că a dezvoltat o boală cronică de la stres. Foarte rapid a tras concluziile – ceea ce denotă o nepăsare împărtășită. Dacă nu o victimizare patologică.
Trebuie să accept asta pentru un moment și să mă ridic. Am multă treabă de făcut, întâi trebuie să fac casa lună; o voi suna mai târziu.