Într-un sat uitat de lume, la poalele unui munte pe care nimeni nu-l mai urca de o sută de ani, trăia o fată pe nume Lira. Avea părul negru ca noaptea fără lună și ochii de culoarea cerului chiar înainte de ploaie.
În fiecare seară, când soarele se prăbușea în spatele crestelor, Lira urca pe dealul cel mai înalt și privea cerul. Dar cerul rămânea mut. Nici o stea. Ani la rândul, nici măcar una.
Oamenii din sat spuneau că muntele era blestemat. Că acolo sus trăia o vrăjitoare bătrână care mâncase toate stelele ca să nu mai aibă nimeni lumină în suflet. Lira nu credea în vrăjitoare, dar credea în durere: tatăl ei murise când ea avea șapte ani, mama ei plecase după el când avea doisprezece, iar de atunci nimeni nu-i mai spusese „noapte bună”.
Într-o seară de toamnă târzie, când vântul mirosea a frunze arse și a sfârșit, Lira a luat o pătură veche și s-a urcat mai sus decât o făcuse vreodată. A trecut de ultima casă, de ultimul câine care lătra, de ultimul felinar stins. A urcat până când aerul a devenit atât de subțire încât plămânii îi ardeau. Și acolo, pe creasta goală, a început să plângă.
A plâns până când lacrimile i s-au făcut gheață pe obraji. A plâns până când a simțit că întunericul intră în ea și o umple până la refuz. Și atunci, când a crezut că nu mai are loc nici măcar pentru un suspin în plus, a ridicat privirea.
Cerul era plin de stele.
Mii și mii, ca niște cuie de lumină bătute într-o pânză neagră. Străluceau atât de tare încât păreau că vor cădea. Lira a rămas cu gura căscată. Nu mai văzuse niciodată atâta lumină.
Și a înțeles, acolo sus, cu vântul tăindu-i obrajii și cu inima bătând ca un clopot spart, că stelele nu lipsiseră niciodată. Doar că, jos, în sat, felinarele, fumul din hornuri și frica oamenilor le acopereau.
Dar sus, unde întunericul era curat și adânc, unde nu mai era nimic care să le stea în cale, stelele ardeau mai tare decât orice foc.
A coborât în zori. Nu le-a spus nimănui ce văzuse. A luat doar o lanternă veche, a stins-o și a urcat iar în fiecare noapte, mai sus, mai în întuneric, până când satul a început să observe că fata cea tăcută aducea în ochi o lumină pe care n-o avuseseră niciodată.
Ani mai târziu, când Lira a îmbătrânit și părul ei devenise alb ca laptele, copiii o întrebau: „De ce strălucești așa, bunico?”
Iar ea le răspundea, cu vocea ca un foșnet de stele: „Pentru că am învățat să îmbrățișez noaptea. Lumina nu alungă întunericul. Întunericul curat este cea mai bună pânză pentru lumină. Și când accepți că amândouă sunt în tine, începi să strălucești cu adevărat.”
Și copiii plecau privind cerul, nu cu frică, ci cu recunoștință. Căci înțeleseseră, în sfârșit, că întregul nu este nici lumină, nici întuneric. Întregul este dansul dintre ele.
Și doar cine îndrăznește să pășească în noapte fără să-i fie frică de ea va vedea, într-o zi, cum stelele se aprind înăuntrul său.