Pe malul râului fără faleze, timpul nu curgea — se încolăcea. Era un loc uitat de hărți, dar viu în șoaptele bătrânilor care vorbeau doar în pragul somnului. Acolo, malurile se mutau cu fiecare generație, iar albia se adâncea ca o rană care refuza să se vindece. Vara, râul se usca, lăsând în urmă dâre albe ca resturi de pasăre în zbor. Iarna, devenea un patinoar subțire, neprevăzut, pe care nimeni nu îndrăznea să pășească.
Mircea, student la arte vizuale, venise în satul bunicilor pentru un proiect despre „locuri care nu pot fi fotografiate”. Auzise de malul acela de la un bătrân cu ochi tulburi, care îi spusese:
— Dacă vrei să vezi ce nu trebuie văzut, du-te acolo când soarele cade și pământul se deschide. Dar să nu te uiți în apă. Apa nu reflectă. Ea păstrează.
Mircea a ajuns pe mal într-o seară de noiembrie. Cerul era plumburiu, iar aerul mirosea a râme strivite. A scos camera și a început să fotografieze. Dar în fiecare cadru apărea o siluetă — lungă, curbată, cu brațele prea lungi și capul înclinat. Nu era a lui. Nu era a nimănui.
A încercat să plece, dar pașii îi alunecau. Nisipul se ridica în cetăți, ca și cum locul se apăra. A căzut, iar când s-a ridicat, râul era înghețat. Nu era iarnă. Era o noapte care nu voia să cedeze zilei.
A auzit o voce, ca un șoaptă în vânt:
— Ai venit să vezi. Acum trebuie să rămâi.
Mircea a fugit. A ajuns acasă cu hainele ude și camera stricată. Dar în vis, malul îl chema. În fiecare noapte, vedea silueta. În fiecare dimineață, găsea urme de noroi pe podea.
Obsedat, Mircea a început să cerceteze. A găsit în arhivele satului o legendă veche: „Umbra care nu alunecă”. Se spunea că, demult, un copil a căzut în râu și nu a mai fost găsit. Mama lui, înnebunită, a venit în fiecare zi pe mal, până când a dispărut și ea. De atunci, râul păstrează o umbră. Nu o fantomă. O amintire vie, care se hrănește cu priviri.
Mircea s-a întors pe mal. De data asta, nu cu o cameră, ci cu o oglindă. A așezat-o pe gheață și a privit. Umbra era acolo. Dar nu se reflecta. Se uita direct la el.
— Ce vrei de la mine? a întrebat.
— Să mă vezi. Să mă recunoști.
Mircea a înțeles. Umbra era a lui. Era partea pe care o ignorase — frica, rușinea, dorința de a fi văzut. Râul nu păstra trupuri. Păstra adevăruri.
A doua zi, Mircea a fost găsit pe mal, cu ochii deschiși și oglinda spartă lângă el. Nu era mort. Dar nu mai vorbea. Doar desena. Mereu aceeași siluetă. Lungă, curbată, cu brațele prea lungi și capul înclinat.
Unii spun că râul l-a luat. Alții, că s-a regăsit. Dar bătrânul care l-a avertizat a spus doar atât:
— Cine se uită în apă, se vede pe dinăuntru. Și nu toți pot trăi cu ce văd.