- Vinde fără probleme, copiilor, dacă vor să vină în țară, le las eu casa asta cu tot ce-i în ea... fără Letiția, mie nu-mi mai trebuie, nimic nu-mi mai trebuie, nici casă, nici mașini, nici bani.
- Mai ai timp să te gândești la astea, cât mai e cu noi, mai rezistă, încet, încet, în câteva zile vom prelua șocul găsind tonul potrivit, totul e să nu fugim de ea, dacă facem asta, îi grăbim plecarea.
- Ce bine că ai venit, aveam nevoie de discuția asta, îți mulțumesc tare mult!
- Hai pa, eu mă duc să mă culc, poate adorm, am băut destul, dar nici să mă îmbăt nu mai sunt în stare, noapte bună.
După o lună au început primele dureri mai puternice care se declanșau la mișcare, efort, îmbrăcarea, dezbrăcarea, baia, toate le făcea însoțită de dureri osoase. În luna următoare, durerile au sporit ca frecvență necesitând administrarea tramadolului, care și-a făcut treaba încă o lună, apoi durerile nu mai puteau fi stăpânite decât cu pastile de morfină, Sevredol de 10 mg. administrat la patru ore, acesta fiind înlocuit în cele din urmă cu o variantă de morfină mai puternică, Vendal retard cu eliberare prelungită și efect de douăsprezece ore. Pentru evitarea eforturilor de deplasare, care-i produceau dureri de picioare, dimineața se așeza în căruciorul meu ușor din mașină, micile deplasări prin casă făcându-le încet, prin acționarea roților, acțiune la care, acolo unde spațiul permitea, o ajutam și eu. În zilele frumoase din noiembrie, când era acasă și Mioara, ieșeam toți trei în foișor, eu și Letiția rămânând mai mult timp, în vreme ce Mioara deretica prin casă. De gătit, mai mult găteam eu, Letiția nu mai făcea nimic, Mioara nu mai avea timp pentru toate în timpul cât nu era la serviciu. În decembrie, după câteva zile mai calde, fără ninsoare, în care s-au curățat parcările și trotuarele, m-am așezat în căruciorul ușor al mașinii, Letiția rămânând în primul meu cărucior, am urcat în mașină colindând câteva magazine pentru cumpărăturile de Crăciun. Dulciuri, cosmetice, câte-un colier pentru fiecare, dar și câte-o ținută completă, unicat, rochie cu accesorii personalizate pentru fiecare doamnă, ținute de îmbrăcat în seara de Crăciun. Am umplut mașina cu delicatese culinare, vinuri speciale și alte băuturi, bineînțeles șampanie. La transportul în casă m-a ajutat Mioara, toate fiind vizibile, mai puțin cadourile pentru Crăciun, pe care le-am ascuns, oferindu-le nu seara sub brad, ci în dimineața zilei de ajun, tocmai pentru a putea fi îmbrăcate la cina specială. Spionajul meu pentru determinarea mărimilor hainelor a dat rezultate, ambele ținute venindu-le bine doamnelor, materialele și culorile fiind potrivite cu evenimentul: stofă fină de lână bordo, înnobilată cu pietre strălucitoare pentru Letiția, și tafta verde smarald cu elemente decorative la gât și mâneci, pentru Mioara, amândouă rochiile având tăietură generoasă la decolteu, zonă pusă în valoare de cele două coliere din aur roșu cu diamant și perlă albă al Letiției, și diamant cu perlă neagră al Mioarei. Două cuvinte m-au obsedat în zilele acelea, dar mai ales în seara magică: ,,ultimul Crăciun”, ,,ultimul Crăciun”, ,,ultimul Crăciun”...
Înfiorătoare este neputința, dezgustătoare suferința, în februarie durerile Letiției deveniseră de nesuportat în pusee scurte și constante la intensitate controlabilă cu pastile de morfină. Uneori, din senin, o dureau atât de rău oasele încât chiar a vomitat la propriu, iar când, din cauza durerii și-a pierdut cunoștința, am sunat-o pe Mioara la serviciu, mi-a spus s-o urmăresc să nu cadă din cărucior, să-i pun o pernă sub cap, s-o șterg cu un șervețel ud pe față, a venit repede acasă făcându-i o injecție, după care și-a revenit, fără să-și amintească episodul care tocmai se consumase. A refuzat să se mai interneze pentru investigații, spunând că nu vrea să mai afle nimic mai mult decât știe acum, nici măcar ziua în care se va pierde în neant.
În martie, primăvara a venit foarte repede, în forță, după două săptămâni de căldură anormală, care aproape pleznea mugurii merilor. Soarele călduț ne îndemna să stăm afară, în cărucioare, unul lângă celălalt, pe aleea centrală, imediat după zona pomilor, în zona cu gazon, unde soarele încălzea câteva ore bune pe zi. Din momentul ieșirii din casă, pentru a nu mai face nici măcar efortul învârtirii roților, a trecut la folosirea căruciorului mare cu motor electric și acumulator de curent. Se așeza dimineața în el, era independentă, dacă voia să meargă la baie, urca fără probleme rampa laterală, eu urcam cu forța brațelor, ea având tracțiunea motorului. Puseele acute, violente parcă dispăruseră, respecta cu precizie cele douăsprezece ore pentru administrarea morfinei și momentele în care simțea durerea crescând nu erau decât ultimele treizeci de minute până la următoarea pastilă. Se simțea ceva mai bine, probabil ieșirea din iarnă și soarele generos din martie i-a eliberat mecanisme noi de apărare, zile întregi stătea în mașina electrică, cu fața în soare, bronzată pe frunte și pomeți, începuse să mănânce ceva mai bine, toată evoluția ei din urmă aducându-ne o rază nebună de speranță. În aprilie ne-am mutat în rai, de fapt raiul a venit la noi, merii înfloriți transportându-ne într-o lume mirifică, viața se manifesta din plin în fiecare floare și-n fiecare gâză care se-ascundea grăbită între dalele de beton, sau în zborul albinelor culegătoare de polen.
În primăvara grăbită a anului 2019, explodând dezlănțuită în culori și parfumuri, într-o noapte, la 62 de ani, șapte luni și trei zile de la apariția ei pe lume, viața s-a oprit, timpul a înghețat, uitarea a coborât în casa mea, ștergând toate întrebările fără răspunsuri și răspunsurile fără întrebări, în dormitorul de la parter.
- Bună dimineața, s-a terminat, o mai duce o zi două.
- De unde știi?
- E-n comă, pentru ea s-a terminat totul.
- Ai mai prins-o în viață?
- Dar e-n viață, nu-i moartă, doar că e-n comă.
- Dumnezeule, Mioara! Ce mă fac?
- Dacă aș ști, ți-aș spune... dar nu știu. Doar să nu fugi decât după ce o redăm Pământului, te rog!
- Pot s-o văd?
- Eu am îmbrățișat-o... Ionaaa! să nu fugi! Am nevoie de tine, înțelege, vor fi multe de făcut!
- Nu-nțeleg, era mai bine în ultima vreme...
- Așa-i boala asta, lovește parșiv, pe neașteptate.
M-am mutat în cărucior, afară era întuneric, am privit ceasul, împietrit și el la 5:33, am ieșit din bucătărie rulând către dormitor, ușa deschisă lăsându-mă să văd o femeie palidă întinsă pe pat.
- Parcă e moartă... Mioara, chiar nu se mai poate face nimic?
- Nici de morfină nu mai are nevoie, mi-a șoptit Mioara de parcă s-ar fi ferit de cineva, apoi, ieșind în hol cu voce normală, tu rămâi cu ea, eu îi sun pe copii, mai târziu merg până la spital, revin în două ore, cred că se v-a-ntâmpla la noapte, sau mâine, până nu declar decesul nu mișcăm un deget, nu vorbim cu nimeni, doar pe copii îi anunț. Hai să facem ce trebuie, apoi plângem cât vrem noi! Bine?
- N-ai băut cafea, așa-i?
- Fierb imediat, hai la tine!
Până să fiarbă cafeaua, a crescut în mine dorința de a mă întoarce la patul ei, voiam so văd, s-o privesc, gândul că în câteva zile n-o voi mai vedea mă făcea să-mi doresc s-o veghez necontenit. M-am întors la ea urmărit de privirile Mioarei, care a venit și ea în scurt timp, cu două căni mari de cafea, așezându-le pe masă, apoi întorcându-și un scaun către pat și așezându-se pe el.
- Știi ce nu-nțeleg eu, am întrebat-o apropiindu-mă de masă, rulând cu spatele, cum de-ai descoperit-o tu la ora asta? De obicei vă trezeați pe la șapte.
Cred că m-a chemat, inconștientă, când creierul ei a simțit că se prăbușește în comă, a cerut ajutorul, coma nu s-a instalat demult, încă nu e foarte profundă, s-ar putea chiar să ne mai audă...
Am băut câteva guri de cafea, arzându-mi limba și gâtul, am lăsat cana pe masă, apropiindu-mă de ea, voiam să-i iau mâna în mâinile mele, realizând că nu pot ajunge din căruciorul orientat cu fața, am rulat în spate apropiindu-mă de pat cu partea stângă, în acest fel, cu aplecare puternică spre patul ei, ajungând mai întâi cu o mână să-i prind palma, trăgând-o, încet, mai aproape de mine.
- Letiția dragă, iubita mea, spune-mi că mă auzi, dacă poți, răspunde-mi mișcându-ți degetele, hai să vedem dacă poți!
- Ai văzut? Le-a mișcat, ne aude, mai vorbește-i!
- Iubirea mea, voi sta aici cu tine, nu voi mai pleca nicăieri, strânge-mi degetele, dacă ai înțeles! Da, Mioara, da! E aici cu noi, mai e aici!
- Va trebui s-o urmărim, s-ar putea să fie nevoie de încă o doză de morfină, dacă va simți durere, dar nu prea cred.
- Nu pleci până nu te lămurești, te rog, va trebui să-i faci injectabil, că pastila nu pot să i-o dau.
- Stai liniștit, pe la șapte jumătate ne vom da seama, dar până atunci te rog să mergi în bucătărie, să-i pun un scutec, este obligatoriu acum, au mai rămas de la tine, sper.
- Mă-ntorc Letiția, mă-ntorc, merg la baie și revin. Hai Mioara să-ți arăt unde sunt!
- Într-o vreme, va apărea o relaxare a sfincterelor și atunci va fi dezastru, un scutec este esențial, înțelegi?
- Dumnezeule, umilința merge până la capăt!
- Prea puțin mai contează, ea nu mai simte nici supărare, nici bucurie, nici umilință, comunicarea asta cu gesturi minime este ultima fază, prezentă câteva ore, apoi dispare totul, inclusiv controlul cerebral al organismului. La noapte vom sta cu ea. Hai întâi să-i sun pe copii, e dimineață tare, dar poate reușesc s-o mai prindă în viață. Dacă ajung azi, chiar târziu, o vor prinde, nu va mai comunica, dar va fi caldă, vie...
La ieșirea din baie, mă aștepta în ușa bucătăriei cu scutecul în mână, cu un zâmbet abia schițat pe chip:
- Sosesc la Cluj astăzi la patru, va trebui să mergi la aeroport să-i aduci, să nu mai piardă vremea cu închirierea mașinii, oricum tu ai două, zilele astea le dai SUV-ul lor. Pe la zece mă-ntorc din spital și rămân cu ea până la capăt, tu pleci după unu și vă-ntoarceți pe la șapte... e bine, va rezista.
- Hai să-i spunem Letiției, cât mai înțelege, poate se va bucura, i-am spus Mioarei pornind către dormitor, apropiindu-mă de pat tot cu partea laterală, prinzându-i palma între mâinile mele.
- Letiția, am o veste grozavă, în seara asta vine Mihaela, fiica ta, cu Bogdan și cu nepoțelul, merg după ei la Cluj, m-ai înțeles?
- Te-a-nțeles, Iona, a strâns degetele, încă mai pricepe.
- Mulțumesc, Letiția, mulțumesc! Încearcă să rămâi cu noi, Mihaela s-ar bucura tare mult să-i strângi degetele, hai că poți! i-am mai spus, în vreme ce Mioara aproba închizând ochii și înclinându-și ușor capul, eu așezându-mă cât mai bine în scaun, pregătit pentru o veghere cât mai lungă.
Nu-i lăsam mâna din palmele mele decât atunci când beam cafea, sau, mai târziu, când, din pricina oboselii declanșate de poziția nefirească, înclinată pe-o parte, schimbam partea de către pat, reluând de fiecare dată fixarea chipului ei frumos și drag, chiar dacă era răvășit de suferință prelungită. Mă străduiam să-i învăț chipul absorbindu-l pe toate căile în inima și-n creierul meu.
La ora 13, când m-am despărțit de ea, să mă pregătesc de plecare la Cluj, făcând o verificare a gradului de conștiență, răspunsul degetelor a venit mai greu, după ridicarea vocii și lovirea ușoară a palmei, starea comatoasă avansase, punând și mai mult stăpânire pe mintea ei îndepărtată.