Au trecut șase luni, controlul medical de la Cluj a fost ok, Letiția s-a retras de la conducerea firmei, reactivându-se discuțiile privind vânzarea. Karol, care a simțit satisfacția reușitei cu activitatea cantinei, câștigând și încredere în forțele lui, era tentat foarte mult să cumpere, dar nu avea banii necesari.
Afacerea lui cu importul mașinilor din Germania mergea bine, îmi mărturisise că cele mai multe mașini scumpe le aducea la negru, beneficiarii fiind chiar cei care ar fi trebuit să verifice legalitatea și care erau părtași la potlogărie cu toții, avea un milion de euro, lipsindu-i patru sute de mii, suma rezultată în urma calculului făcut de directorul economic, care a propus vânzarea cu acest preț, fiind de un milion patru sute de mii de euro. L-am dus în firmă, i-am prezentat structura prețului pe componente, dovedindu-i justețea lui și acceptând din prietenie o reducere, mai întâi de 50000, apoi de 100000 de euro, ultima ofertă, pentru el, fiind de 1300000 de euro. Karol a cerut un răgaz de o lună de zile, să facă rost de bani, timp în care am făcut mai multe vizite împreună pentru familiarizarea lui cu oamenii, dar mai ales a oamenilor cu el. O fată de la contabilitate și-a dat demisia din cauza unei experiențe anterioare cu patron de naționalitate romă, iar doi manipulanți, care erau atât de mândri de faptul că noul patron era unul de-al lor, de parcă ar fi fost neam cu ei, ajunseseră să se poarte nefiresc, ostentativ, provocator uneori cu ceilalți manipulanți, care nu erau țigani.
A venit și ziua așteptată, documentele erau pregătite la notar, ultimii bani, valută într-o geantă diplomat au intrat în posesia mea, am semnat amândoi finalizând tranzacția, eu convocând pentru a doua zi, la finalul programului, o întâlnire cu toți angajații, pentru care am asigurat 200 de mici și bere la discreție, în parcul auto în cortul mare al firmei, folosit tocmai pentru asemenea ocazii în zile mai puțin călduroase. A participat pentru scurt timp și Letiția, care, din proprie inițiativă, a vrut să-i roage pe toți să-l ajute pe Karol să ducă firma mai departe, în condițiile în care firma era pe val, vânzările mergeau bine, colectivul era unul puternic și priceput. S-a rupt ceva în mine, dar și-n inima Letiției, despărțirea de firmă avea efecte negative, generând tristețe și transformând întreaga seară într-una întunecată, a despărțirilor importante, grave, pentru totdeauna.
În perioada următoare m-au sunat pe mine sau pe Letiția patronii sau directorii unora dintre furnizorii principalelor brand-uri de bere, vin, spirtoase, toți exprimându-și neoficial îngrijorarea pentru schimbarea patronului în condițiile date, încercând și reușind, cred, să-i conving că nu sunt probleme, Karol fiind un om cu principii, inteligent, chiar dacă n-are școală prea multă, onestitatea lui desăvârșită garantând relații comerciale de calitate cu toți furnizorii. Câteva luni voi supraveghea activitatea, undeva spre toamnă fiind asigurată independența lui în conducerea firmei și-n gestionarea relațiilor cu furnizorii și clienții. Odată cu firma, Karol a preluat integral și fundația care susținea cantina, mie rămânându-mi doar marile bucurii ale faptelor caritabile mărunte, miluirea cerșetorilor și, mai ales, prăjiturile sau înghețatele pentru copiii din fața cofetăriei. N-am renunțat la astea două, i-am spus lui Karol că, atât cât voi trăi, voi avea nevoie de aceste bucurii. Practic, amărâții aceia mă ajutau ei pe mine să-mi bucur inima hăituită și îmbătrânită, terapie esențială oricărui suflet de pe Pământ.
În luna mai, Letiția și Mioara au făcut o vizită în Franța, zburând cu avionul din Cluj, întoarcerea fiind programată după două săptămâni. Bucuria Letiției a fost imensă, spunea explicit, ,,-Sunt atât de fericită! Nu știu dacă o să vă mai văd...”, cu fericirea întâlnirii s-a hrănit toată vara, mai ales că era întreținută, constant, de convorbiri pe videotelefon, cu nepotul și copiii.
Chiar fără principalele activități, atât eu cât și Letiția am avut o vară plină, în prima parte mergeam în firmă de dimineață, supraveghind împreună cu Karol, pe rând, toate activitățile, ședințele agenților, încărcarea mașinilor, apoi l-am însoțit pe o parte a rutelor de distribuție, în iulie, când deja începuse explozia cererii de bere, Karol fiind în măsură să-și controleze întreaga afacere. Ne-am înțeles că anul următor, cu ocazia aniversării firmei, vom fi prezenți și noi, eu și Letiția.
Letiția se ocupa cu tot dragul de trandafiri, contribuind prin consiliere și la întreținerea culturilor vecinilor, care-și întemeiaseră o parcelă cu legume similară cu aceea pe care o aveam noi înainte, dar și o suprafață, mai mică, plină cu trandafiri.
,,Ce loc ocupă altruismul în viața ta?” a fost una dintre întrebările jocului nostru care continua cu mici întreruperi, într-o vreme atrăgându-i și pe vecini, în câte o seară când povesteam la un pahar de vin.
Sfârșitul de august a venit cu al doilea control medical din an, am pornit toți trei cu limuzina la Cluj, până acum, la a treia taxare a parcării orare prin sms, apăreau, fără a mai fi necesară o prelungire. Eram la a cincea oră aproape de final și nu știam nimic, am folosit pentru urinare o pungă specială cu gât lung, pe care am închis-o etanș și o păstram la picioare, deplasarea la un tomberon ar fi însemnat să apelez la cineva să-mi scoată căruciorul din portbagaj. Crezând că revin în două ore, ca de obicei, nu le-am cerut nici eu, nici ele nu m-au întrebat, de groaza veștilor nici nu aveam curajul s-o sun pe Mioara, așteptam tot mai speriat, știind că verdictul care va veni odată cu ele va fi unul cumplit.
Au apărut după cinci ore jumătate, la 16:30, tăcute, triste, pământii. Am așteptat să intre în mașină și am întrebat?
- Acasă?...
- Da, a răspuns încet Mioara.
Am părăsit orașul și în prima parcare amenajată am ieșit de pe șosea apropiindu-mă de tomberonul pentru gunoi, cu partea mea, am coborât geamul aruncând punga cu urină, pornind apoi mai departe. Ca de obicei, lăsasem pregătite în frigider alimente și băuturi, în ideea că vom petrece o seară lungă și plăcută. Letiția a coborât din dreapta mea intrând în grădină, rămânând doar eu cu Mioara, care mi-a scos scaunul din portbagaj, aducându-mi-l lângă mașină, spunându-mi în timp ce mă mutam în scaunul cu rotile:
- Metastaze osoase, se termină.
- Cât timp?
- Șase-nouă luni, nu vrea să facă niciun tratament, a cerut doar morfină, pentru când durerile vor fi insuportabile.