Am ieșit din biserică, închinându-mă la intrare, mi-am dat drumul, controlat, pe rampă, am urinat într-o pungă specială cu gât, din care aveam permanent asupra mea, atât în mașină cât și în cărucior, m-am transferat la volan, lăsând căruciorul lângă portieră, mi-am lăsat scaunul pe spate și am adormit. Fetele au rămas la toată slujba, Letiția așezându-se pe un scaun, cerut de Mioara unui bărbat apropiat.
- Unde ți-e căruciorul? M-a întrebat, cu fața fals speriată, Letiția, izbucnind imediat în râs, așezându-se lângă mine cu ajutorul Mioarei.
- Sunteți bine?
- Da, au răspuns aproape deodată.
- Vă iubesc, voi știți asta? Vă iubesc.
- Auzi Letiția! Puștiul ăsta ne iubește... Ce facem cu el?
- Îl lăsăm să ne ducă acasă... la el, dacă vrea, acolo om vedea noi...
- Atunci, hai s-o pornim către casa mea... a noastră.
Am ajuns pe lumină, era sfârșit de august, trecuse Schimbarea la față, frunzele galbene sporeau ca număr, viața noastră, deja unită prin multe fire pe care le știam toți trei, se lega într-un mod mult mai puternic, amestec de spaimă nenumită, vibrație gravă a sufletelor căzute în rugăciune interioară permanentă, și speranță. Îmi tremura sufletul când mă gândeam cât de singur este omul în fața morții, cât de singur face ultimul pas, dar, pe lângă prezența calmă și atentă lângă cel suferind, nu știam o altă cale de însoțire, nu cunoșteam vorbe de alinare care să nu sune chiar fals, sau cel puțin artificial, îmi imaginam cum aș intra în mintea și-n inima ei comunicându-i că sunt acolo cu ea, în ea, trecând împreună, ținându-ne de mână, prin vamă.
Dar, până una alta, aveam de trecut o seară, o noapte, o tăcere uneori prea lungă, simțământul de apartenență de când lumea, acelui loc, acelei case, acelei grădini din Str. Răstignirii, 33, apropiindu-mi o stare de bine, mai ales însoțit de cele două doamne din strania mea viață, fără început, cu sfârșit imprevizibil.
- Sunteți extrem de obosite?
- Încinge grătarul și fă, te rog, cea mai ademenitoare friptură și cei mai aromați mititei din toate timpurile, trezește-mi simțurile, înnebunește tot cartierul, să văd vecinii pe la garduri, pornește și muzica ta frumoasă, iar voi destupați sticlele și bucurați-vă de clipele astea magice în care suntem trei, toți trei, fiecare cu lumea lui interioară, dar adunați la un loc, într-o lume a noastră, pe care n-o mai știe nimeni pe lume!
- Până pregătești focul, merg să cumpăr tot ce-a comandat regina noastră, dă-mi cheia mașinii, când vin le trântim direct pe grătar, le iau gata pregătite.
- Vezi că toate comenzile sunt în maneta din dreapta! Ai mai condus mașină cu...
- Mare lucru... stai liniștit, mă descurc.
Când s-a întors, mi-a dat sacoșa, apoi a luat-o de mână pe Letiția, lipsind o vreme în care s-a ocupat de primenirea și îngrijirea medicală a pacientei proaspăt externate, la revenire mirosea în zonă ca-n raiul gurmanzilor, îi pregătisem Letiției un șezlong cu o păturică, pe masă așteptau cele necesare pentru depășirea miezului nopții.
A sunat Mihaela bănuind că am ajuns și sporind măcar virtual numărul celor din foișor, bucurie, urări de sănătate, îmbrățișări, nepot, părinți și bunici, trei generații în evoluție ireversibilă, implacabilă, cu sens unic.
Recuperarea mergea foarte bine, Mioara n-a mai plecat din casă, n-a mai lăsat-o Letiția, după două luni, în noiembrie, a început munca, dar cu program redus și fără deplasări pe teren. Câteva ore pe zi, spunea ea, erau absolut necesare pentru a-și menține tonusul și vibrațiile la un nivel ridicat. Se privea tot mai des în oglindă, sesizând și ea, la fel ca noi, modificările suferite de corpul ei incomplet, un început de buhăire, dovadă a unei creșteri în greutate, căderea mai accentuată a părului, care-și diminua luciul și volumul, fleșcăirea musculaturii, cearcăne tot mai vizibile, probabil și din cauza somnului zbuciumat și insuficient, potrivit mărturisirilor făcute Mioarei. Deocamdată a refuzat folosirea somniferelor, încercând înlocuirea lor prin activitate continuă, care să-i asigure natural odihna trupului și a minții.
Și totuși viața pulsa din plin în tot ce făceam, Letiția muncea cu îndârjire, firma funcționa în parametri, milostenia mea de asemenea, Mioara era sufletul inepuizabil al întregii case, controlul medical se făcea la șase luni, la Cluj, set complet de analize și examinare clinică, la trecerea unui an starea Letiției era stabilă, de dragul călătoriei împreună și fiind în concediu, proaspăt întoarsă din Franța, de la copii, ne-a însoțit și Mioara, ajungând acasă mai târziu decât de la Viena. Anticipând rezultatele bune ale controlului medical și bucuriile călătoriei în trei, aveam pregătite în frigider și în bar toate elementele unei festivități private de excepție, care întrunea toate condițiile să fie mai reușită decât cea de anul trecut, când Letiția a fost obligată să privească doar, de pe margine. Surpriza fetelor a fost totală, când, pe mijlocul mesei din foișor trona un vas mare cu treizeci și trei de trandafiri, practic toți cei care meritau a fi expuși, din întreaga grădină. Nedumeririi lor justificate asupra felului în care au aterizat pe masă trandafirii, cu puțin timp înainte de a ajunge noi acasă, nedumerire exprimată insistent prin întrebarea: - Cine-a fost? Pe cine-ai lăsat să-i taie și să-i pună în vază, le-am răspuns o vreme doar cu: - Nu știu, habar n-am, eu n-am vorbit cu nimeni, răspunsul venind simplu când vecinii noștri și-au făcut apariția în grădină, aducându-le doamnelor dulciuri, iar mie cheia porții și o sticlă de vin. Erau însoțiți, spre surprinderea și bucuria noastră, de Sergiu și de Veronica, prietena Dianei și iubita lui Sergiu din urmă cu șase ani. Proaspăt absolvenți de facultate, la nivel de masterate, rămași prieteni pentru totdeauna, auzind că vecina lor este foarte bolnavă, s-au gândit să-i facă o vizită, cel mai emoționat fiind Sergiu, a cărui fericire de a se afla în preajma Letiției se vedea pe chipul și-n gesturile lui, în sfiala cu care s-a apropiat, sărutându-i mâna și apoi îmbrățișând-o cu emoție.
Veronica, mult mai dezinvoltă, a lăcrimat strângând-o la piept pe Letiția, a îmbrățișat-o și pe Mioara, apoi a venit în fața mea, m-a salutat răzând și prinzându-mi palmele într-ale ei, pătate de vitilgo, la fel cu pometul drept:
- Ați avut dreptate, câtă dreptate ați avut!
- Adică?
- Mi-ați spus, acum șase ani, că voi scăpa de complex, chiar dacă boala se va extinde, frumusețea mea nedepinzând de asta. Acum, dar de mai mult timp, chiar așa simt, mereu m-am gândit la dumneavoastră, când îmi încolțea rușinea în suflet.
- Ești tare frumoasă, Sergiu este iubitul tău?
- Nu, nu suntem iubiți, doar prieteni, fiecare avem pe altcineva în inimă, dar prietenia noastră este mai tare ca o iubire, pentru toată viața.
- Chiar simțiți asta?
- Da, Iona, pot să-ți spun Iona? Ai un nume fabulos!
- Păi nu?...