...- ce mare lucru să fii singur de revelion... doar știi că singurătatea este boala bătrânilor, prietenii lor mor aleator și rămân singuri oameni tineri, mă rog, mai tineri, care aveau prieteni ceva mai bătrâni, de fapt nici măcar asta nu mai contează, au decis că pot să rămân singur după ce m-au întrebat, primul revelion de vreo patruzeci de ani încoace când rămân singur având pe cineva în viața mea, dar tot timpul am fost mai tânăr ca acum. E o premieră în viața mea și cred că vor veni și altele, dar cât de frumos este să te plimbi, fără telefon, deci fără urări de sănătate, cu căruciorul electric printr-un oraș înghețat, uscat, fără zăpadă, să asculți un oraș cântând precum o cutie muzicală, și, la miezul nopții, să bei șampanie cu toți la un loc, te opreai doar lângă ei când turnau în pahare, dacă nu mai era un pahar pentru tine, primeai sticla, de obicei mai era destul de mult, șampania te păcălește, o torni în pahare, le umple instantaneu, dar de fapt nu sunt pline, paharnicul, băiat subțire, nu-ți suporta privirea cerșetoare, devenită din întâmplare cerșetoare, prima sticlă așa ai primit-o, treceai pur și simplu pe lângă ei și nu erau decât patru, două perechi cu patru pahare, paharnicul s-a uitat unde să scape de sticla în care mai era aproape jumătate, voia să ciocnească și el cu iubita și prietenii, să aibă ambele mâini libere s-o poată îmbrățișa, tu ai fost soluția, l-ai scăpat de sticlă, au ciocnit toți pe rând cu tine, băieții ți-au strâns mâna, fetele te-au îmbrățișat, apoi ai prins drag de toți, fericirea lor era un tonic bun, erau perechi, multe perechi, oameni fericiți, inconștienți care se bucurau că a trecut încă un an din viața lor, nu se temeau de nimic, erau nemuritori, ce mai conta un an trecut din cei mulți care veneau, puteai să le spui multe, dar cum să le spui ceva în noaptea de Anul Nou, treceai mai departe, de fapt nici nu cerșeai, doar profitai de generozitatea născută din fericirea celor care se bucurau de trecerea timpului, și, la un moment dat, ai rămas singur și în piață, într-o jumătate de oră s-au retras toți ca furnicile dintr-un mușuroi speriate de un bocanc distrugător, erau minus șapte grade, dar nu-ți era frig, șampania își făcea treaba, doar că frigul o-mpingea afară din organism, casa era departe, cu o sticlă goală de șampanie în care voiai să urinezi, căutai un loc ascuns, un gard, niște tufe, ai dat cu ochii de un tub gros de petardă-rachetă, care ți-ar fi ușurat urinarea în condiții curate, ai oprit poziționându-te astfel încât să-l ai lateral dreapta, căutai o soluție să ajungi la el, șampania-ți îneca creativitatea, activând tot mai intens vezica și încăpățânarea, nu suportai ideea că ai putea să-ți stropești hainele cu urină, tubul ar fi perfect, un fel de ploscă de sărbătoare, îți lipsesc douăzeci de centimetri, cam cât e înălțimea podelei căruciorului de la sol, ai în sfârșit o idee, pornești căruciorul, te îndepărtezi de tub, întorci și revii poziționându-te aproape de gardul de sârmă, între tub și gard, având tubul tot în dreapta, scoți mănușa, te prinzi puternic cu mâna stângă de gardul vechi, aplecându-te încet până-l atingi, echilibrul precar al tubului, al lumii întregi, se destramă, tubul rostogolindu-se sub impulsul degetelor tale, disperarea că-l pierzi te întinde și mai mult, zvâcnirea ta smulge plasa de sârmă prinsă cu scoabe ruginite pe stâlpii bătrâni de lemn, senzația de prăbușire în gol materializându-se chiar într-o prăbușire, însoțită de senzația de căldură de sub ombilic.
Nu-mi era dor de spital, dar e cald și plăcut, o durere în zona șalelor mă înțeapă la mișcări, verific și localizez suferința prin mișcări controlate ale trunchiului, s-ar putea să fie rinichii, asta-mi mai lipsea, la opt intră în salon o asistentă, primesc confirmarea diagnosticului, am stat patru ore în frig, până m-a găsit primul cerșetor care se grăbea către gară să-și ocupe locul de muncă, tremuram cuprins de febră, i-am spus că mă dor spatele și el a sunat la salvare, a stat cu mine până m-au ridicat pe targă, i-am spus cum se conduce căruciorul, promițându-i mai mult decât câștiga într-o zi de cerșit, doar să-mi ducă mașina la spitalul județean, predând-o celor care primeau și bolnavii, la urgențe. Și-au amintit de mine câțiva dintre cei care m-au ajutat, cerșetorul pe care-l miluisem de multe ori, șoferul salvării care mă dusese acasă la externare în urmă cu mulți ani și brancardierul din echipaj. Asistenta mi-a predat borseta cu lucrurile mele, erau toate, doar telefonul stătea la căldura casei, pedepsindu-mă și pedepsindu-i și pe alții. Mă simțeam îngrozitor de singur și vinovat, îmi dispăruse și bucuria tăcerii, care știam că se va termina cel târziu în patru ianuarie când Mioara avea să vină la muncă, secția urologie fiind secția în care muncea. A doua zi am avut prima vizită, cerșetorul care mă găsise a venit să-mi dea posibilitatea de a-mi ține promisiunea, i-am dat trei sute de lei, el câștiga cam două sute, după spusele lui, deși cred că exagera, apoi, în trei ianuarie după-amiază m-am trezit cu Letiția în salon, îngrijorată din pricina tăcerii mele a făcut o sesizare la poliție, care, după câteva ore m-a găsit în evidențele internărilor prin serviciul urgențe din spitalul județean, secția urologie, de ce oare murdăria faptelor mele, ale noastre, mizeria sufletului meu obosit și înfrigurat mă face nefericit, închis ca-ntr-o carapace imposibil de penetrat? Cred că oboseala mă țintuiește în mlaștina disperării, tot ce altădată nu conta, acum este determinant, hotărându-mi alunecarea în tristețea cea mai oribilă. N-am putut să-i spun că sunt disperat, nu i-am spus, dar atitudinea mea a făcut-o în locul meu, soluția exprimată la plecare fiind evidentă: - bine, atunci nu te mai vizitez, te-aștept acasă. Paradoxal, oricum fără vreo explicație, prezența în salon a Mioarei m-a bucurat, lăsându-mă însă, la fel de trist, la plecare.
- Nebunule! iar ai alungat-o pe Letiția, de ce te porți așa cu femeia asta, oricând putem afla că i-a recidivat boala, ai uitat cum a fost atunci? Degeaba o ajuți, apoi o alungi, data viitoare s-ar putea nici să nu știi de necazurile ei, ai grijă, prea o rănești!
- Nu-mi poți face externarea? Cred c-a trecut ce-a fost mai rău, pot fi tratat și acasă, te rog frumos!