Își dorise să se facă bufon încă de dinainte de a sta în picioare după ce rămăsese fără respirație, de emoție și încântare, la prima întâlnire cu Fridolin, clovnul orașului, la bâlciul de Paști din parcul cu arini. Cu fesul lui de trei moțuri strălucitoare, cu nasul cât un balon deasupra unui zâmbet până la urechi mânjit cu roșu fluorescent, cu hainele de paiete și cu tumbele infinite fără să-i pese de praf, de ciulini ori de căruțele vânzătorilor de pepeni, Fridolin era, pe drept cuvânt, superstarul tuturor copiilor urbei, imposibil de ignorat, iubit la prima vedere de orice privitor, mare sau mic, feminin sau masculin, în toată firea sau nu. Jumătate din copiii localității purtau tricouri cu el, îi imitau împiedicatul profesionist și râsul în cascadă iar cealaltă jumătate își propusese să îmbrățișeze meseria de clovn la maturitate, în ciuda protestelor părinților și bunicilor. Micuțul Andy, însă, se afla cu un pas înaintea tuturor: își tot cumpărase, de pe la patru ani, cu banii din pușculiță, doar accesorii de măscărici de la magazinul de nimicuri din piață ori de la iarmarocul duminical de vechituri în loc de acadele, moriști, zmee, pufuleți ori trompete de mucava. Pe la zece ani a cunoscut clovni retrași la pensie ori în mizeria uitării, s-a împrietenit cu ei și a primit pantofi cu vârful întors, șalvari multicolori cu vedere la gleznă și fund mobil, șepci turtite intenționat, moțuri de sticlă, nasuri de gumă și papioane de staniol de jumătate de metru. Începuse să fie fericit. Pe la paisprezece ani învățase deja să facă gaguri pline de haz furate din repertoriul celor mai buni clovni ai lumii, știa să se împiedice cu măiestrie, domina toate trucurile smulgerii râsului în masă și plângea la comandă cu lacrimi reale. Se simțea deja clovn. Câțiva ani mai târziu a început să-și creeze propriile numere de bufonerie și să caute circuri care să-i ofere o șansă, să-l bage în seamă cu un test de angajare sau măcar să prindă o colaborare cu vreo trupă rurală cu scenă între tiribombe și rulota de vată pe băț prin târgurile de sezon. Nimic, însă. Lumea râsului din arenă nu avea loc și pentru el. Și atunci a decis să plece în turneu de unul singur, cu autobuzul și cărând în cârcă ditamai recuzita și butaforia din tablă, ipsos, lemn și cârpă mâzgălită cu mânuțele lui, întru delectarea spectatorilor la care visa cu disperare. Cobora în cătune uitate de lume, își lipea pe garduri și gherete afișele scrise de mână, ochea poiene și maidane aproape de școli și camine culturale și, punctual, dădea reprezentații gratuite. Nu a avut niciodată nici măcar un singur spectator în acel an în care a dat ture prin județ, întotdeauna cu ultimii bani din buzunar dar cu speranțele intacte. Dezamăgit și îndurerat, cu necesități ca mâncatul și îmbrăcatul din ce în ce mai agresive, Andy s-a făcut șofer de autobuz în cele din urmă. Dacă vă urcați într-o bună zi în vreun autobuz cu șofer îmbrăcat în cea mai pusă la punct costumație de clovn pe care ați văzut-o vreodată și cu zâmbet enorm, roșu carmin, de la ureche la ureche, să râdeți. E sigur Andy. Îl veți face fericit. Și vă rog să nu-i refuzați darul de ciocolată pe care vi-l va face, va fi o bombonică umplută cu iubire și recunoștință.