Era o țară unde toți locuitorii erau hoți. În fiecare noapte, fiecare cetățean ieșea cu un sac și cu o lanternă să fure în casa vecinului. În zori, la întoarcere, cu toții își găseau casa jefuită. Cu toate astea, toți trăiau în armonie și fără să se certe pentru că unul îl fura pe altul și altul îl fura pe următorul și așa până la ultimul, care îl fura pe primul. În țara aia, comerțul era o glumă a ambelor părți, vânzător și cumpărător iar guvernul o asociație creată să comită delicte generale și generalizate cu știința cetățeanului. Viața se scurgea fără urcușuri și coborâșuri, neexistând nici bogați dar nici săraci. Și în acel punct, nu se știe cum, a apărut în țară un om cinstit. Noaptea, în loc să iasă cu un sac și o lanternă, stătea acasă și citea nuvele fumând țigări cubaneze de foi. Veneau hoții, vedeau lumina aprinsă la el acasă și nu urcau. Această situație a durat un timp, până când i s-a dat a înțelege că el, dacă voia să trăiască fără să facă nimic, nu prea era bine din moment ce nu-i lăsa pe ceilalți să-și facă treaba. Cu fiecare noapte în care stătea acasă, lăsa o familie fără mâncare în ziua următoare. În fața acestor evidențe, omul cel cinstit nu se putea opune, așa că începu și el să iasă noaptea pentru a se întoarce dimineața, dar nu ca să fure. Era cinstit, nu putea soluționa această problema cu una cu două. Mergea până la podul de peste râu să admire cum curge apa sub clar de lună. Când se întorcea acasă, o găsea întoarsă cu fundul în sus. În mai puțin de o săptămână, omul cel cinstit se pomeni sarac lipit, cu casa goală. Nu avea nimic de comentat, era doar vina lui, însă din acest fel de a fi se năștea o dezordine monumentală în țară. Pentru că el se lăsa furat în timp ce nu fura pe nimeni, astfel încât exista întotdeauna cineva care, la întoarcerea acasă în pragul dimineții, își găsea casa intactă. Casa pe care el ar fi trebuit s-o golească. Așa se face că, nu după mult timp, cei care nu erau jefuiți au ajuns să fie mai bogați decât ceilalți și nu au mai vrut să mai fure. De cealaltă parte, cei care mergeau să fure acasă la omul cel cinstit o găseau întotdeauna goală, așa că se întorceau săraci. În același timp, cei care se îmbogățiseră s-au obișnuit să se ducă și ei la podul de peste râu să vadă cum curge apa. Acest lucru făcu să fie și mai mare confuzia, apărură cetățeni bogați peste noapte și săraci peste zi, fără să-și poată cineva explica prea bine noua realitate. Bogații, văzând că mersul la pod să admire râul îi cam sărăcea, gândiră atunci "să-i plătim pe săraci să meargă să fure pentru noi". S-au semnat contracte, s-a bătut palma pe salarii, s-au stabilit concedii și prime. Dar cum hoți erau cu toții, încercau tot timpul să se fure unii pe alții, însă bogății erau tot mai bogați iar săracii tot mai săraci, cum se obișnuiește să fie întotdeauna. Au apărut bogați atât de bogați că nu mai aveau nevoie să fure ca să rămână bogați. Și totuși, dacă nu mai furau redeveneau săraci pentru că săracii îi furau, prin urmare veniră cu ideea să-i plătească pe săracii cei mai săraci ca să le apere vilele de ceilalți săraci, nu chiar atât de săraci, și așa s-a inventat poliția și s-au construit primele închisori. În acest fel, la nu prea mulți ani de la apariția omului cinstit, nu se mai pomenea de a nu fura sau a nu fi furat ci doar de bogați și de săraci, însă cu toții continuau să fie hoți. Cinstit a rămas până la final acel necunoscut apărut de nicăieri care nu întârzie să moară de foame și fără nici măcar o floare la căpătâi