Într-un colț uitat de lume, unde umbrele se împleteau cu lumina și timpul părea să-și piardă coerența, trăia un bărbat pe care puțini îl cunoșteau, dar pe care toți îl simțeau. Îi spuneau Magicianul, dar nu pentru că făcea iluzii, ci pentru că stăpânea ceva mult mai puternic: realitatea însăși.
Nu avea un nume rostit, ci doar o prezență ce trezea doruri adânci și temeri vechi. Purta o mantie grea, brodată cu simboluri uitate, și ochii lui, cenușii ca furtuna ce se adună pe creste, păreau să vadă dincolo de vălurile timpului. Nu se arăta oricui, căci doar cei aleși îl puteau găsi.
Într-o noapte fără lună, când vântul șuiera printre ruinele unui oraș vechi, o femeie a pășit dincolo de pragul invizibil al tărâmului lui. Nu era o călătoare rătăcită, ci o căutătoare de adevăruri ascunse. Părul îi era de foc, iar ochii purtau ecoul unui dor pe care nici măcar ea nu-l putea numi. Simțise chemarea lui fără să știe că fusese chemată.
Magicianul a știut din primul moment că ea nu era ca ceilalți. Nici el nu fusese niciodată prins, dar ea nu-l vâna pentru puterea lui, ci pentru ceva mult mai adânc – pentru esența lui. Și asta îl speria. Pentru prima dată, cineva putea să-l vadă cu adevărat.
„Știu cine ești,” i-a spus ea, cu o voce care tremura între siguranță și abandon. „Nu m-ai chemat cu vrăji, dar m-ai atras cu fiecare gând nerostit.”
El a zâmbit, un zâmbet rar, care putea să dărâme imperii dacă ar fi fost văzut de cine trebuia. „Și dacă te-aș izgoni? Dacă ți-aș spune că locul tău nu e aici?”
„Ai face-o?” a întrebat ea, înclinând capul, privind drept în ochii lui.
El nu a răspuns. Nu putea. Femeia aceasta era singura care reușise să pătrundă acolo unde nimeni nu ajunsese – în inima lui de umbră și lumină. Și asta nu era o iluzie. Era adevăr.
S-au privit așa o vreme, timpul topindu-se între ei, făcând loc unei realități noi, doar a lor. El ar fi putut s-o închidă într-un vis, să-i șteargă amintirea, să o alunge într-un alt tărâm. Dar nu voia. Voia să vadă cât de mult putea să-l răscolească prezența ei, cât de departe putea să se piardă înainte ca vraja să se rupă.
Ea nu l-a rugat nimic. Nu i-a cerut promisiuni. Nu a vrut să-l facă prizonierul unei iubiri obișnuite. Știa că un bărbat ca el nu putea fi ținut. Dar putea fi ales. Și asta era suficient.
Însă fără să-și dea seama, ea îi furase deja ceva ce nimeni nu reușise să-i ia – timpul său. Magicianul nu era obișnuit să simtă trecerea clipelor, căci el le modela, le îndoia după dorință. Dar în prezența ei, orele deveneau secunde, zilele deveneau o respirație. Nu mai putea opri curgerea vremii, nu mai putea fugi de ceea ce trăia. Înainte, el exista în afara timpului. Acum, timpul devenise o capcană dulce, fiecare moment cu ea un dar pe care nu-l putea lăsa să treacă.
În seara aceea, pe tărâmul pierdut al Magicianului, între umbre și stele, două suflete s-au atins pentru prima dată fără să știe dacă se vor mai putea desprinde vreodată.
Pentru că unele iubiri nu sunt menite să fie trăite. Sunt menite să fie vraji eterne, resimțite în fiecare clipă a existenței.