Stau în sala de ședințe, scaunul ergonomic mă ține închis într-o postură rigidă, o disciplină străină de mine, ca o uniformă prea strâmtă. Încerc să mă adaptezez, dar gândurile mele se furișează pe fereastră, acoperite de lumina care alunecă, delicat, peste fețele colegilor, atingând umeri goi, stofe netede, catifelarea discretă a unor mâini care se mișcă absent peste ecranele telefoanelor. Aerul e încărcat, greoi, cu aroma dulceagă a parfumurilor feminine și cu izul amărui al cafelei care s-a răcit. Ceștile – martori tăcuți, imobile – nu știu să mintă; fiecare trădează, prin urmele intipărite pe porțelan, câte o fărâmă dintr-o poveste neîmpărtășită: o grabă care a lăsat un cerc adânc de cafea pe margine, o ezitare prinsă într-o dâră fină, aproape invizibilă, de lichid. Unele stau aproape goale, părăsite, ca niște gânduri neîncheiate, altele rămase pe jumătate pline, ca și cum nu ar fi apucat să-și termine traiectoria, lăsând în urmă o tăcere prea curând întreruptă.
Dincolo de zgomotul uscat al prezentării, simt foșnetul fin al hainelor, o încrucișare de picioare sub masă, atingerea voalată a unui genunchi de pielea fină a unui ciorap. O cămașă ușor transparentă lasă să se întrevadă curba unui sân subțire, conturul vag al unei clavicule, o promisiune tăcută în lumina care joacă peste stofele delicate. Femeile de aici nu sunt doar prezențe, sunt geometrii studiate, nuanțe de alb și bej, piele și textură, contururi și transparențe. Privirile lor par cuminți, atente, dar eu îmi imaginez cum, dincolo de această fixitate studiată, gândurile le fug, alunecă, revin. Se trădează în felul în care o unghie urmărește încet conturul unei cești, în mișcarea aproape absentă a unui deget care se joacă pe marginea unei pagini, în răbdarea cu care buzele sunt apăsate ușor una de cealaltă, ca și cum ar păstra, încă, căldura vreunui cuvânt nerostit. Un bărbat își drege glasul și aprobă ceva cu gravitatea goală a unui automatism. Fruntea îi lucește sub lumină, iar privirea îi alunecă absent peste masă. Alături, un abdomen greoi apasă discret în materialul costumului, o cravată trasă ușor într-o parte, un gest de neglijență resemnată. În fața lui, o femeie își îndreaptă fusta peste genunchi cu acea siguranță firească a celor care știu că sunt priviți, dar se prefac că nu le pasă.
Încerc să mă par atent, dar mintea mea se desprinde ușor, plutește între umbre și contururi, între realitatea acestui loc și fantezia senzorială care mă învăluie. Nu sunt aici pentru strategii, nu mă interesează creșterile anuale sau piețele emergente. Eu gândesc în reacții chimice, în echilibre fragile, în molecule care se atrag și se resping. Tot ce e aici pare doar un experiment nesfârșit al dorinței de a păstra aparențele. Mă simt ca un observator invizibil, plutind printre cuvinte de carton și siluete frumos desenate, neatins de timpul care se scurge între două diapozitive proiectate pe perete.
Lângă mine, Diana își trece degetele peste capacul unui pix metalic. De undeva din acest amalgam de prezențe corect îmbrăcate, din parfumul de vanilie diluat de aerul condiționat, din foșnetele controlate ale fustelor și gesturile absente peste ecranul telefoanelor, din toate aceste detalii sterpe, apare amintirea ei. Se insinuează, fără drept de apel, fără avertisment, fără să fi fost invitată.
Trei luni în afara timpului, un anotimp fără nume. Ceva s-a consumat în mine atunci, fără zgomot, fără cenușă, dar cu o urmă pe care pielea încă o recunoaște. Cu Diana, fiecare atingere, fiecare privire avea greutatea unui pact. Mâinile ei reci, surprinzător de reci, îmi căutau pielea cu o nerăbdare disimulată sub lentoare, ca și cum se temea să ia prea mult, dar nu știa să ia altfel. Își purta dorința cu o eleganță fragilă, ca un dans pe muchie de cuțit, un echilibru periculos între reținere și inevitabil. Îmi aduc aminte de atingerea aceea, o explorare atentă, mâinile ei străbătând lenjeria patului, găsindu-mă acolo unde nici eu nu știam că sunt. O urmă de ceai alb plutea mereu în aer când își desfăcea părul, șuvițele scăpate alunecându-i pe umeri, o mișcare lentă, aproape ritualică. Acel miros, atât de ușor încât părea gata să se piardă, dar care persista, ca o atingere invizibilă impregnată în piele. Îl simțeam și știam. Știam că noaptea avea să înceapă dincolo de cuvinte, că tăcerea se va umple de răsuflări întretăiate, de tresăriri care cedau încet, de degete care refăceau pe piele drumuri știute, ca și cum doar atingerea le putea păstra vii. Privirea ei, acel amestec tulburător de ezitare și certitudine, trăda mereu un moment de nehotărâre. Nu cerea, dar nici nu putea ascunde. Își umezea buza de jos cu un gest inconștient, întotdeauna înainte să se lase atinsă. Iar brațele – strânse peste piept, într-un gest de apărare inutilă, ca și cum trupul îi cunoștea deja viitoarea capitulare și refuza s-o admită.
Diana nu fusese niciodată o femeie care cedează ușor, și poate tocmai de aceea fiecare noapte cu ea părea un teritoriu câștigat, un secret smuls dintr-o carte scrisă doar pentru mine. Am cunoscut-o în toate lumile ei – femeia sobră, inteligentă, care știa cum să fie ascultată, femeia care își comanda cafeaua fără ezitare, femeia care își desfăcea nasturii cămășii încet, ca și cum ar fi desfăcut o vrajă. Și femeia care râdea scurt, ironic, atunci când nu voia să lase să se vadă cât de mult îi pasă.
Dar noaptea aceea a fost altfel. Prima în care a renunțat la orice urmă de control, fără jocuri, fără măsură, ca și cum, brusc, în mijlocul unui gest, ar fi înțeles că nu mai are niciun motiv să lupte împotriva a ceea ce fusese deja inevitabil. Nu mai era provocare, nu mai era ezitare – doar o liniște densă, care nu era absență, ci promisiune. Și am simțit-o atunci în felul în care și-a apăsat fruntea de pieptul meu, în degetele care s-au strâns în părul meu, dar nu ca să mă tragă spre ea, ci ca și cum m-ar fi vrut acolo fără să mai fie nevoie să ceară.
M-a tulburat acel abandon. Nu era o capitulare, nici un gest de supunere. Era ceva mult mai adânc, aproape înfricoșător – o încredere totală, care mă împovăra mai mult decât orice dorință
Am simțit, pentru o secundă, că mă voi pierde în ea, că după noaptea aceea nu va mai fi un „înapoi”, că urma ei va rămâne în mine ca un parfum impregnat în piele, ca un ecou care nu mai poate fi oprit.
Și acum, în această sală de ședințe, unde totul este rigid și calibrat, unde nicio emoție nu are voie să scape necontrolată, mă întreb dacă nu cumva, într-un mod obscur, încă trăiesc acolo, în acele luni, în acele dimineți cu trupurile încă leneșe, cu părul ei desfăcut pe pernă, cu degetele ei jucându-se pe conturul încheieturii mele. Dacă pielea mea își amintește încă atingerea ei, dacă există un loc secret în mine care nu a acceptat niciodată sfârșitul.
Absent, îmi trec degetele peste marginea mesei, urmărind textura fină a lemnului fără să gândesc, ca și cum aș încerca să ancorez un gând înainte să dispară. În aceeași clipă, simt atingerea ei – un contact fugitiv, involuntar, acolo unde brațele ni s-au atins o fracțiune de secundă. O ezitare prea scurtă pentru a deveni gest, prea reală pentru a fi ignorată. Nimic nu trădează intenție, dar știu că și ea a simțit. O scânteie, suspendată, invizibilă, dar prezentă.
Nu trebuie să privesc ca să știu. Îi simt parfumul, aerul calculat al fiecărei mișcări, felul în care își ține mâinile împreunate pe masă, prea cuminți, prea controlate. Dar există o fisură, o imperfecțiune aproape tandră – în felul în care își îndreaptă spatele o clipă prea târziu, în felul în care degetele îi alunecă ușor peste paginile dosarului, în gestul absent cu care își umezește buza de jos, reflex vechi, uitat, dar trădat de această secundă de neatenție. Se preface că sunt o umbră, o prezență fără contur, dar tăcerea dintre noi pulsează, încărcată de ceea ce niciunul nu mai spune.
Domnul Savu, în schimb, îi aruncă din când în când o privire, suficient de scurtă încât să nu fie remarcată, dar suficient de posesivă încât să nu lase loc de interpretări. Diana nu reacționează. Stă acolo, impasibilă, cu un zâmbet ușor și distant, păstrând exact distanța pe care trebuie s-o păstreze.
Mă uit la ea și mă întreb dacă, într-o seară, când nu va mai trebui să joace, când lumina va fi prea slabă ca să-i ascundă adevărul, își va întoarce capul cu acea grație leneșă, o secundă prea târziu. Și dacă, atunci, eu voi mai tresări.
Și totuși, Diana de acum nu este femeia pe care am cunoscut-o. Ea aparține unui decor diferit, se mișcă altfel, cu gesturi care au devenit mai precise, mai calculate, ca ale unei dansatoare care și-a învățat coregrafia și nu mai lasă loc pentru improvizație. Poate că acesta este felul ei de a se proteja, poate că distanța aceasta pe care a ridicat-o între noi este singura formă de control care i-a mai rămas. O femeie care a învățat să uite – sau să pară că a uitat. Ultima noastră conversație, undeva între un surâs reținut și o oboseală care nu mai căuta scuze, se sfârșise cu acea frază scurtă, fără loc de replică: E mai simplu așa. Și poate că avea dreptate. Acum, când o văd așezată lângă domnul Savu, așa cum nu a fost niciodată lângă mine – dreaptă, atentă, cu acel zâmbet vag care nu promite nimic – mă întreb dacă pentru ea chiar a fost atât
Printr-o întâmplare, privirea îmi cade pe o colegă care își așază picioarele, desfăcându-le pentru o fracțiune de secundă, suficient cât să se întrevadă dantela albă a lenjeriei, o prezență discretă, efemeră, pe care o surprind fără să vreau. Un gest banal, dar care îmi amintește brusc de serile în care Diana, cu un zâmbet care trăda mai multă ironie decât abandon, se lăsa descoperită cu aceeași nonșalanță, ca și cum între noi nu ar fi existat mistere. Ca și cum întregul joc al dorinței era deja deconspirat, și tocmai de aceea devenea mai periculos.
Mă întorc spre fereastră. Lumina se filtrează printre jaluzelele trase pe jumătate, desenând umbre lungi pe masă. Așa cum le vedeam în copilărie, dimineața devreme, când orașul dormea încă, iar eu îmi imaginam că timpul poate rămâne suspendat pentru totdeauna.