Se spune, dar cine poate ști dacă este adevărat, că înainte de a muri, probabil, cu câteva clipe înainte, omului îi trec prin minte scene de pe parcursul întregii vieți. Bine ar fi să nu fie adevărat, își spuse bătrânul. Iată el, înainte de a adormi, își aduce aminte de multe. De tatăl său mort, pe frontul de la Iași, acum peste 70 de ani, în iunie 1944. Într-o, zi i-a spus: „Nicule, du-te la domnul Tonceanu și spune-i că-l rog să-mi împrumute pentru o jumătate de ceas ziarul”. Bați în ușă și aștepți să auzi „intră”. După ce ai intrat, zici „sărut mâna” și-l rogi să-ți dea ziarul. Așa a făcut.
Când a deschis ușa, a spus dintr-o suflare:
- „Ziarul sărumâna” !
-Ce ai zis, Nicule?
-”Sărumâna” ziarul !
Nu-și putea da seama de ce domnul Tonceanu părea atât de vesel. Ba a chemat-o și pe doamna, care era în altă cameră, ca să-l mai întrebe odată. Aceeași întrebare și același răspuns. De data asta erau veseli amândoi, ba chiar au început a râde.
A primit ziarul pe care, triumfător, l-a dus tatii.
Când era gata, gata să adoarmă, altă amintire îi veni în memorie. Plouase și era mult noroi, adică tină, pe uliță. Se înserase și o bună parte din ficiorii satului s-au urcat pe dealul dinspre Mândra strigând, de se auzea prin tot satul:
„Să știe tot omu că Floarea din capu satului să țâne cu Ionu lu Mândreață.” Ori „badea Gavriloaie nu ș-o plătit datoria cătră Ionul Visicului” Și câte și mai câte nu se auzeau atunci. Înaintea fiecărei strigături, era o hărmălaie de glasuri și fluierături. Ficiorii fluierau, de te asurzeau, băgându-și în gură două degete, arătătorul și mijlociul de la amândouă mâinile, iar copilașii aveau fluiere, făcute cu multă trudă și migală din bucăți de ramuri de salcie proaspăt înverzită
Alte și alte amintiri îl împiedecau să adoarmă. Tot atunci, nu mai știe anul, în ultima săptămână a Postului Mare l-a dus mama la biserica din deal. Ce frumos cânta taica popa și oamenii de la strană. A început a cânta și el, mormăind în surdină, neștiind vorbele. Copiii din apropiere au început a râde, ascunzându-și obrazele în palme.
-Taci, Nicule, taci, îi șopti mama la ureche
- Io, tac mamă, cum să nu tac. Dar popa di ce nu tace ? Dialogul acesta se auzi în toată biserica. Cei mai mulți din apropiere, care au auzit răspunsul copilului au zâmbit. Copilașii mai mari chiar au hohotit. A auzit și părintele Dorca, din altar, și și-a scos capul pe ușa din stânga. Când a început Evanghelia de la Marcu mai avea încă o umbră de zâmbet pe obraz.
În timpul de nesomn din noapte, își mai aduce aminte bătrânul de Vasileasca, adică de mama mamii mari, din Olănești care povestea despre bunica ei, măritată cu unul care a făcut moarte de om și care a fost judecat primind zeci de ani de ocnă. În așteptarea bărbatului, aceasta a muncit pe brânci agonisind o însemnată avere. Când i-a venit bărbatul de la ocnă nu l-a mai recunoscut. Acesta i-a șoptit niște vorbe doar de ei știute asigurând-o, astfel, că el este cel atât de mult timp așteptat. Au mai trăit apoi fericiți, în bună stare, până la adânci bătrânețe.
Una din amintiri îl făcu să-și dea seama cât de multe n-a știut în prima copilărie. Atunci, povestea moșul, cum a fost, el, împreună cu ceilalți primari din țară la București la încoronarea bătrânului rege.
- Dar, bunicule, Majestatea Sa Mihai e tânăr.
-Eu nu zic de regele Mihai, ci de bunicul său Ferdinand. Acesta a fost încoronat ca rege al tuturor românilor. L-am văzut mergând prin ploaie, la braț cu regina Maria, care-și târa rochia, ca de mireasă, prin noroi. Ne-am dus apoi într-o odaie mare unde am mâncat și am beut pe săturate. Ca să ținem minte acea zi, uită-te aici, ni s-a dat fiecăruia o carte mare, cu pozele noastre, precum și blidul în care am mâncat împreună cu păhărelele din care m beut rachiul și cana din care am beut vinul. Le țin, la mare cinste, pe castănul din camera ai bună. Vouă, nepoților mei, vă vor reveni după ce n-oi mai fi, să le păstrați cu sfințenie pentru ca prin ele să vă aduceți aminte de mine.
După oboseala unei zile așteaptă bătrânul noaptea ca să-i reînvie amintirile