În subsolul catedralei din Ciudad de Mexico există o bibliotecă infinită în care fiecare carte reflectă viața cetățenilor marelui oraș de deasupra. Cărțile se află ordonate pe date de naștere și povestesc, minut cu minut, cu bogăție de detalii, viața fiecărei persoane al cărei nume se află pe cotor. Ultimele rafturi, cele mai recent ridicate, sunt ale bebelușilor si copiilor. Primele capitole ale cărților de acolo miros a lapte și sunt pline de plânsete, scutece, cucuie și o paradoxală fericire. Cele mai îmbătrânite rafturi, prin analogie, sunt cele ale celor plecați din această lume. Cel care se ocupă de bunul mers al bibliotecii este Javier Perucho Nogal. E un serviciu pe viață. El nu are altceva de făcut decât să șteargă praful și să aibă grijă să apară cărți noi ori de câte ori se naște cineva în oraș. De încuiat biblioteca nu o încuie niciodată, parohul catedralei nu suportă lanțurile, încuietorile și lacătele atunci când e vorba de oameni și așa a orânduit ușile. Cărțile intră la fel ca oamenii, pe ușă, venind nu se știe de unde și nu se știe cum dar se așază cuminți la locul lor. Cele foarte vechi dispar dacă în decurs de o lună nimeni nu le mai frunzărește, cu alte cuvinte când nu mai există nimeni interesat de viața trecută a cuiva. Nimeni nu adaugă în cărțile celor vii evenimentele, amorurile, durerile, norocurile, venirile și plecările, relele și bunele dar cineva rupe pagini. Cineva nevăzut. Camerele video instalate în epoca modernă nu rețin niciodată nicio siluetă intrând în bibliotecă în afară de cea a lui Javier Perucho Nogal și, cu toate astea, cele patru coșuri de gunoi din colțuri sunt mereu pline cu pagini de carte, unele îngălbenite, altele albe ca o speranță. Javier le pune bine de patruzeci de ani, le citește și încearcă să înțeleagă moartea lor, gestul entității care le rupe și rolul bibliotecii. Are un milion și jumatate de pagini rupte din viețile locuitorilor din Ciudad de Mexico și e pe punctul de a înțelege totul. Nu mai doarme de trei nopți, nu mai mănâncă de o săptămână iar apă bea doar filosofic: dacă plouă. Ultimele fire de păr i-au căzut joia trecută. De ieri nu l-a mai văzut nimeni, nici măcar camera de supraveghere de la intrare. Prin contract, va fi înlocuit cu altcineva dacă va lipsi încă două zile. Gurile rele spun ca Javier Perucho Nogal nu va mai apărea niciodată, intrând în rândul supraveghetorilor de dinaintea lui, dispăruți și ei pentru a putea intra în bibliotecă, la intervale neștiute și inexplicabile, nevăzuți, pentru a aduce cărțile nou-născuților, pentru a adăuga evenimente în ele și, mai ales, pentru a rupe paginile cu imperfecțiuni din cărțile oamenilor, așa cum îi stă bine unei biblioteci serioase, întâmplător situate în subsolul catedralei al cărei paroh se ocupă de bunul mers al lucrurilor de prin august 1247.