Trof, bufon de circ, se machiază cu atenție. Va susține spectacolul de retragere în câteva minute și, pentru că va face lumea să râdă pentru ultima oară, vrea ca râsetele să fie zguduitoare, răsunătoare, cu lacrimi și de neuitat. Auto-piedica lui de intrare în scenă, mai amplă și mai intensă ca niciodată, provoacă primele hohote. Scoate din buzunarul mare cât un marsupiu poza înrămată a unei femei superbe, o așază pe tobă, îngenunchează privind-o și plânge neconsolat. Își aminteste că e, totuși, clovn și scoate sughițuri hazlii, își suflă mucii cu sunete de trompetă spartă și publicul râde iar. Un saxofon îl acompaniază, sunt ritmuri din filmele cu Stan si Bran. Pe neașteptate, Trof scoate un pistol uriaș din același buzunar, îl ridică până la frunte cu țeava spre el și trage. Un jet de apă îi zboară pălăria ridicolă de pe cap, pe care clovnul o prinde din aer cu cealaltă mână. Un număr dificil, repetat de sute de ori, la care lumea aplaudă în delir de fiecare dată, ca și acum. Apoi, în timp ce își șterge fața de lacrimile mascate de apă, clovnul culcă pe tobă fotografia înrămată și imediat începe să se cațere pe stâlpul de alături, cel folosit de acrobați mai târziu în spectacol. Printre alte râsete și ovații, încurajări și fluierături de bucurie, Trof ajunge la trapezul din înaltul cortului, se preface că se împiedică de coarda de susținere, își bagă ca din greșeală capul în lațul de siguranță al trapezului și sare salutând cu mâna la inimă. Isterie generală sub imensa cupola a circului, râde lumea de se ține de burtă, copii și adulți se tăvălesc pe jos de veselie. Trof, agățat la douăzeci de metri în înaltul cortului, se balansează ca o pendula ruptă, cu pantofii de jumătate de metru lovindu-se ritmic între ei ca un ticăit măsurând calitatea unui spectacol cum nu se mai văzuse vreodată. Trec minutele și Trof nu mișcă. O pătură groasă de liniște acoperă publicul. Dresorul de lei, prietenul cel mai bun al clovnului, intră în arenă, ridică poza înrămată de pe toba acestuia și citește cu voce tare cele câteva cuvinte de pe verso: "nu e nimeni vinovat de moartea mea". Propoziția răsună sub cupolă de parcă ar fi fost amplificată de o mie de difuzoare. Pe cort se aud deosebit de clar primele picături de ploaie ale serii.