Când apărea sezonul clementinelor, își cumpăra câteva, mergea acasă și, ca de obicei, se așeza în mijlocul patului. Desfăcea punga, descojea o clementină. Presăra cojile în poală și pe restul le împrăștia lângă ea, ca și când cineva le-ar fi aruncat de la depărtare. Apoi căuta ,,Clementine”, de Sarah Jaffe.

Avea 15 ani. Părul îi atingea șoldurile, obrajii erau uleioși ca două gogoși din târg, genele - niște țăruși care puteau răni fluturii ce se opreau să privească pe ferestrele ei verzi. Cojile fructului șopteau cu vocea unui băiat răgușit. ,,Tu ești artă, nu înțelegi? Tu ești dragostea mea”.
Era precoce. Nu l-a crezut repede, nici măcar pe cameră nu s-au văzut vreo două luni, timp în care discutau pe Skype în fiecare zi. I-a rămas în minte mirosul șamponului pe care și-l imagina când îi privea pletele lungi și ude pe fereastra webcam-ului.
Un golan de 22 de ani, de la periferia capitalei. Fuma chiștocuri și le ascundea în corpul chitarei, când nu cârcotea istorie și politică la cea mai ieftină terasă din cartier. Îi povestea ce vorbea când se întâlnea cu prietenii sau bătrânii calici, intelectuali care n-au avut copii și-au ales să rămână singuri. Ea era fascinată de pasiunea lui pentru Pink Floyd și istoria comunismului; avea în față un tânăr care lua în serios deșertăciunile. Și el era singur, ca ea, spunea.
Mergea cu chitara peste tot, ca o cârjă care îi salva viața. Dar îi plăceau foarte mult marea și mirosul de bere caldă. Nu sărea valurile niciodată, doar le mușca, le sfâșia. În fiecare vară promitea că se va spăla în mare. De durerea viermilor din gâtul tatălui său, de trecutul alcoolic al familiei. Tragedia unei familii care, din generații, nu era învățată să vorbească deschis. Toate vorbele se sărutau în taină cu suprafața palincii. Nici iubire nu era măcar, de teama să nu crească răsfățat și efeminat.
Și pe el îl răsfățau, contra-cost, câteva lucruri. Vizitele dese la amanet, licorile care îi făceau gura mai amară dimineața și, ca scuză pentru inspirație, țigările rulate. Cu ce? Nu știa nici el exact. Dar erau așa de bune, că țineau loc de foame, de somn și intimitate. Atât timp cât pariurile sportive și norocul existau pentru el, banii nu erau o problemă. Nu simțea frica de ziua în care va pipăi toată masa și nu va găsi o bucată de pâine.
Copila nu înțelegea atunci acel fel de a trăi. I se părea atât de ușor să pună piciorul în prag pentru orice vis pe care îl avea. Trăia cu impresia că era mai puternică decât el. În secret, îl considera un ratat, dar nu putea nega faptul că o zi în care nu vorbeau, era o zi pierdută și mult prea lungă. Indivizii de vârsta ei o plictiseau.
Au trecut doisprezece ani. E femeie, are un loc de muncă bine plătit, pictează în fiecare zi. Își aleargă visurile. Dar lipsa unui sens încă o deranjează. Avea nemulțumiri mai luxoase decât el.
Mirosul acela înțepător, citric, îi amintea că M. era primul om care o dorea așa cum era, cu umbre, cu frici, cu stilul ei de a amâna viața. Relația lor avea ceva special. Se priveau și știau ce gândesc. Uneori o trata ca pe un urs de pluș, alteori era complexat de gândirea ei profundă.
Era vară și într-o zi au urmărit grupul unor nuntași doar pentru că aveau șampanie și prăjituri. El, în blugi șifonați și un tricou polo ușor murdar și ea cu o rochie boho chic cu flori de câmp. Deși i se părea absurd, felul în care se întâmplau lucrurile curgea firesc. A vorbit cu mulți oameni veseli; spunea, mândră, că e iubitul ei, mințind că e majoră. În acea zi se amețise și îl săruta tot timpul, stând pe genunchii lui, în microbuz. Pe geam se întindea toată Câmpia Română, cu rapița înroșită de norii serii.
La plecare, i-a dat o pungă colorată, care stătea ascunsă în rucsac. Acolo a găsit napolitane cu zmeură, o bucată de chec ușor ars, făcut de maică-sa și globuri roșii - nu uitase că la ultima întâlnire i-a zis că abia așteaptă să vină iarna - și o pijama de casă, care mirosea a pielea lui caldă, vag a săpun ascuns printre rufe. A dormit cu ea în fiecare noapte.
M. încerca să îi arate că mama ei stătea în calea fericirii lor. Ar fi scăpat-o de cordonul ombilical, atât de viu, că îi crescuseră brațe ce se înfășurau pe gâtul grăsuț și pe încheieturile albe, chiar dacă ar fi însemnat să-l prindă cu ușa trenului, din mers. Totuși, biletele de tren cumpărate în avans, n-au mai fost compostate, așa cum plănuiseră.
Asculta ultima piesă pe care a plâns împreună cu primul ei prieten. Nu era o nostalgie binevenită, ci confuză. Nu știa dacă a fost vorba de iubire sau doar a vrut să învețe ceva de la el - libertatea. Să fie dezinvoltă, mereu cu gura până la urechi, suficient de curajoasă încât să înjure și să spună adevăruri teribile. Să fugă la mare, să încerce, în joacă, să fie ca toți ceilalți, rând pe rând. Nepăsarea lui față de convenții o atrăgea, dar dezordinea din mintea și din casa lui o copleșeau. Deși era un artist cu imaginație, considera că folosea libertatea pentru a masca depresia. El știa asta și îl deranja că a fost descoperit.
Timpul parcă nu mai trecea acolo, în pat, și apăsarea zecilor de imagini în care râdeau împreună se mărea ca o alună pe piele. Un regret tăcut că tot ce a fost frumos în viața ei, n-a putut trăi pe deplin. La acea vârstă realizase că mereu, unul din doi va iubi mai mult. Așa era natura.
Și a iubit-o până a început să o urască; nu accepta că toate eforturile lui de cucerire erau distruse de certuri, argumente puternice, cărora nu le găsea replică. Era atât de mult haos în viața lui, că pe ea o speria. Poate nici el nu iubise, de fapt. Și nevoile lor îi aduceau împreună. Oamenii se întreabă dacă tot ce au simțit a fost cu adevărat ceea ce credeau că au trăit la un moment dat?
Dar n-a mai contat în ziua în care a sunat-o. Avea pauză. Stătea retrasă, odihnindu-se pe o bancă în Cișmigiu. Îi păstrase numărul de telefon; nu-l schimbase niciodată. ,,Vino să mă vezi”, zicea el. ,,Unde? Sunt la cursuri acum, nu vrei să ne vedem sâmbătă?” zicea ea. ,,Nu, hai vino acum. Sunt în parc.” Era surprinsă că a nimerit exact în parcul unde se plimba și el. Dar era marți. Nu lucra? Când l-a întâlnit, amuțise. ,,Te-am văzut când ai trecut pe lângă statuie.”
Chipul lui nu mai era tânăr și fin, ci tumefiat, brăzdat de linii adânci. O porțiune din scalp era arsă, părul îi căzuse. Nu îl recunoștea și nu voia să accepte ce și-a făcut. Ce i-a făcut viața. Chitara pe nicăieri. Doar el, într-un morman de geci de fâș primite de pomană, mirosind a urină și bere. I-a arătat unde și-a pus cartoanele. S-au îmbrățișat. A încercat să nu plângă și nici n-au vorbit, l-a luat de mână și l-a rugat să meargă cu ea la magazin. Îi era teamă că cineva o să-i fure salteaua improvizată.
În timp ce punea în coș alimente și suc, el povestea. Încă o iubea, pentru că îi râdeau ochii. Ea a vrut să-l salveze, pentru o clipă, dar și-a dat seama că el nu mai voia nimic. ,,Îmi e dor doar de un loc unde pot face duș. Că în rest, îmi place să mă trezesc direct sub cer. Nu mă mai sufocă tavanul.”
El și-a ales o lume, aparent diferită de a ei. Dar nu era așa de mare diferența. Pe ea o presa tavanul în fiecare zi și când ieșea afară, trăgea aer în piept cu gura deschisă de parcă sugea tot cerul.
Strada îl înăsprise. Nu mai era filozoful care abera până dimineața, jonglând cu jocuri de cuvinte și metafore, ci victima unei lumi inconștiente și nepăsătoare. Aproape că îl enerva cămașa ei curată, albă, de studentă. ,,Eu nu mai vreau nimic, A. Mă bucur că ai vrut să vii. Când voi simți că se apropie, am să te sun. Sper să nu te superi.”

A deschis ochii. Clementina i s-a încălzit în mână. Desface încet câte o felie și mușcă doar jumătate, cu ochii pierduți în tavan. Fructele nu erau suficient de coapte. A căutat numărul lui în agendă. Acest abonat nu poate fi contactat. Nu va ști niciodată ce înseamnă, de fapt. Poate își revenise, poate iubea. Poate avea un copil deja.

Au trecut doisprezece ani.