Iașul gemea, dădea peste margini ca oala fierbând, moaștele Sfintei ne-aduceau toată țara pe șapte coline. Sub invazia cruntă, orașul chircit, ca-ntr-o poziție de fetus, părea că de-abia mai respiră.
O oază de lumină pâlpâia din Vaslui, orașul lui Peneș și-al lui Bichineț. Gelu. Cum ar zice proaspăt – sărbătoritul Alexandru Andrieș, „Ne place Gelu, foaaarte mult, ne place Gelu, fooarte mult, foarte mult…”. De ce ne place? Nu știu exact. Poate pentru că e un spirit viu și degrabă ținând echilibrul, că organizează măiastru Festivalul Umorului „Constantin Tănase”, ajuns la ediția a XXVIII-a, din Vaslui, că are o voce frumoasă, de prim-tenor, atunci când își cheamă invitații laureați la Savior (fost Europa) – punct de plecare cu ștaif și de-ntoarcere-așișderi, că e un bun degustător de literatură până seara târziu, că ține în spatele de veșnic june Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul”, că știe să se facă ascultat și ajutat de colaboratori și colaboratoare de nădejde, că are grijă ca un doctor docent de sănătatea invitaților și-a planetei, interzicând fumatul și vapatul prin incinte. Și pentru astea și pentru multe altele, de care-am mai aflat pe parcurs.
De frica năvalei drept-credincioșilor în cătare de minunate minuni, ce-ar fi putut ajunge și-n Holboca, ascuns-am șapca – totem a celebrului Bâlici undeva-n șifonier, știind că maestrul nu vine-n Vaslui. Cutremurat și strâns unit în jurul prețioasei poveri, dulapul, ca îngerul lui Fănuș Neagu,-a strigat. În zadar, că plecasem.
Un pic mai târziu, deja în miez de Centru (Cultural) fiind, la Premiere, greșeala ascunderii șepcii își arăta din plin colții. La manuscris, mă izbisem, probabil, de vreun prag de furci caudine, în timp ce Popedu`, cartea mea din concurs, deși laureată, fusese batjocorită, în scris, de-un cre…știn venit din Jur…assic. Nea Ceașcă și Băse-ntr-un ins cu urme de prim-secretar județean Glodeanu pre limba cu limbă călcând.
În rest, de bine și la toamnă cald, belșugul ne-a cuprins, desigur, de la Cantemir și Centrul său cultural luminos, la Savior – Europa – Vaslui, zi de toamnă până-n seară, gazde generoase ne-au îmbiat și delectat cu premii și mențiuni cât premiile, diplome și medalii, sare-n bucate, servire de gală, maestru de ceremonii - voievod Gelu și glas de tribun Men-(H)umor-ut ca de Ștefan cel Mare. La masă cu grațiile festivalului și cu prietenul Haivas, Întemeietorul de Prozodie („`Ț-ai...”), apoi c-un popas la tribuna Tribunului, s-a săvârșit o seară agreabilă, cumva.
A doua zi, după micul mare dejun, autocarul zis Gandalf cel alb, trecut prin ploile nopții, ce a răbdat în locuri din urmă o formație cu muză și trei crai noi c-o chitară veche (baci bucovinean, craiul mizilean și-un biet holbocan), ne-a dus pe meleaguri de Huși, pe o stradă cu sens unic, cum unici și noi, dar (h)ușuiți rapid din scaune moi, să nu punem stavilă marilor treceri prin trafic. Din grabă,-am uitat ochelarii. La Cinema Dacia, am scris pe „neve” (adică pe nevăzute, nu pe Nicolae Vezetu) la tema primită ad-hoc și-am privit către scenă cum aștrii sclipeau. În prezidiul de faimă, distinsul eminescolog Theodor Codreanu, președintele cu dulce grai, George Corbu, tribunul nost` Nelu (Neluțu pentru doamne și domnișoare) Moldovan, prolificul și multilateralul laureat al ultimilor ani, David cel voinic și voievodul Gelu Bichineț ot Vaslui.
Răspândiți prin sala plină ochi (atât cât am putut vedea fără ochelari), noi, ceilalți, muritorii de rând și Larco Vasile, membru USR (nu partidul). Eu, de câte ori îl văd pe Vasile Larco, la costum, ca scos din cutie mereu, îmi amintesc de întâmplarea aceea de dinainte de Paști, când reputatul epigramist a cerut unei vânzătoare vopsea pentru ouă, iar ea i-a răspuns, șăgalnică: „Dichisitule!”.
Vali Slavu din Petroșani ne-a stins lumina cu izbutitele-i scrieri, de-am trecut pe generator, o vreme. „Admiratorul” Popedu-lui meu strălucea prin absență, doborât de sughițuri.
De remarcat duelul de epitafuri inițiat de Nelu Moldovan, pro și contra Petru Ioan Gârda, din Cluj, pe care-l durea mâna dreaptă, de scris, fiind dumnealui, din convingeri, stângaci:

LUI PETRU-IOAN GARDA - UN… FOST MARE EPIGRAMIST!
(Constantin Moldovan)
Are epigrame - vrafuri,
Scrie poezii, romanțe
Și… autoepitafuri
Care chiar ne dau speranțe!

LUI NELU MOLDOVAN, CARE APRECIAZĂ ARTA MEA ÎN A SCRIE (AUTO)EPITAFURI:
(Petru Ioan Gârda)
Eu știu că moartea-ți dă fiori,
Că-n urma ei se-alege praful,
Dar n-ar fi minunat să mori,
Să-ți scrie Gârda epitaful?

La tema cu schepsis, a rimelor în Huși, „pită” și „vin”, de-abia acum văd ce-am scris:

ISPITA
Părea prin rai c-au fost deschise uși,
Când am intrat în Dacia, la Huși,
Serviți fiind cu sare, fără pită,
De-un drac de fată blondă, o ispită…

ÎN PLUS
Dragi hușeni, de mare fală
Suntem toți, dar, după-un vin,
G. Stoian, la socoteală
A ieșit că-i mai puțin.

Sanda Nicucie, la rându-i, normal, și mai și:

NICUCIE LA HUȘI
Să spun și eu o poezie
Între acești titani ghiduși,
Oricât aș fi de Nicucie,
A trebuit să vin la Huși…

DACĂ NICI GÂRDA…
Epigramiști-poeții jucăuși
Se sting în pita sinelui de sine,
Și-am observat, cu toții, azi, la Huși,
Nici Petru Gârda nu se simte bine.

Din Dacia plecat-am grămadă de-alde comati, pe dealuri de Huși cu zghihară și gând asmuțit la „pileati”, iar la Popasul Mira (Mira, nu Minea) ospățul s-a-mplinit, de-autocarului i-a fost un pic mai greu să plece. Inteligența artificială a lui Laurențiu Bădicioiu (și nu numai), din telefon, l-a „dovedit” pe maestrul Gârda la scris epitafuri, de nu cred că acesta o să mai scrie-o vreme.
„Bârladul, Bârladul…” ar fi strigat emirul lui Macedonski, așa și noi când am văzut splendoarea razelor solare din orașul rulmenților mii, pe-aproape de Teatrul Victor Ion Popa, unde urma să ne facem de râs.
Având ceva vreme de plimbat prin oraș, am intrat la un magazin chinezesc fără vreo evidentă ieșire. De menționat că aici am văzut o șapcă precum cea a lui Bâlici, reprodusă de chinezi, așa cum fac ei cu toate tehnologiile, de au ajuns (aproape?) primii în lume. Tot de aici, Sanda și-a luat o curea făcută din găuri. Eu n-am mai luat, că nu-mi ajungeau.
Prin parcul teatrului, porumbei peste porumbei și oameni făcuți pentru poze. Vali Slavu, Laurențiu Bădicioiu, Ioan Toderașcu au pozat tot ce-au prins, George Eftimie a fumat câteva țigări, una de la alta (palmate, să nu-l vadă Gelu Bichineț), iar noi, ceilalți, printre care Ion Diviza, Violeta Urdă, Constantin Moldovan, Petru Ioan Gârda, Vasile Vajoga, Mihai Haivas, Vasile Larco, George Corbu, Pavel Lică, Petru Brumă, Grigore Chitul și Petruș Andrei, ne-am plimbat de pe o bancă pe alta, admirând statuile parcului din diferitele unghiuri și pe David (Valentin, pentru prieteni), monumental, în ținută de mare trofeu.
La minut, cu ochii-n program, amfitrionul nostru Gelu Bichineț ne-a invitat în foaierul Teatrului „Victor Ion Popa”, pe geamurile căruia tronau afișele cu piesa lui Carlo Goldoni, „Bădăranii”. În foaier se foia multă lume, bună și dornică de umor, așa că programul s-a desfășurat în continuare, fără cusur. În primul rând, din al treilea rând, unde găsisem loc, l-am ascultat cu încântare pe cetățeanul de onoare al urbei, profesorul emerit, criticul și istoricul literar Gruia Novac, preț de numai o jumătate de oră, apoi pe președintele Uniunii Epigramiștilor din România, George Corbu, cealaltă jumătate (de sfert de oră), după care fiecare a luat cuvântul și l-a dat, o dată cu microfonul.
Colosal, ca întotdeauna, Ion Diviza din Chișinău a exploatat aceeași linie voioasă, predominantă, a epitafurilor:

AUTOEPITAF
Oamenii din Chișinău
Un cuvânt n-au zis de rău,
Toți m-au lăudat, în fine:
A murit... și foarte bine!

Noi am înțeles, din fabuloasa recitare a lui Ion Diviza, ultimul vers sub forma: „Am murit și-i foarti ghini!” și așa ni l-am tot spus unul altuia, încercând să păstrăm intonația marelui epigramist. Adică, la întrebarea unuia către celălalt: „Ce faci?”, răspunsul era, invariabil: „Am murit și-i foarti ghiniii!”.
Sanda a dedicat o excelentă epigramă excelentului vorbitor Gruia Novac, care ne-a încântat, cum ziceam, cu un eseu despre Marea Trecere și un epitaf regelui (încă) neîncoronat al epitafurilor, Petru Gârda, ca o continuare a superproducției de astfel de dedicații:

REVOLTĂ
Ținând în mână-un fel de carte,
Gruia Novac, în fain decor,
Ne-a tot vorbit atât de moarte,
Că mi-am propus să nu mai mor.

EPITAF LUI PETRU GÂRDA
Aici zace acel om
Ce, în trecerea-i puțină
A trăit mai mult în pom
Și-acu-i stă la rădăcină.

Eu am scris trei catrene la tema care cred că a fost gândită (dar n-a mai fost propusă), de Gelu Bichineț (suflet milos, de vasluian), păstrând cuvinte de rimă în Bârlad, Popa, Novac:

NOVAC
Așa mult au vorbit, inspirați,
Și Corbu, și Gruia Novac,
Încât, ca novice, confrați,
Precum un novac am să tac…

RUGĂ
Când frunze mii pe-alee cad,
Să urce-n arbori, hopa-țopa,
Maestrul Gârda, la Bârlad,
Se roagă doar la V. I. Popa.

AFIȘ PENTRU NOI?
Prin ușă iese, ca prin vad,
Un dulce zvon, ce-atrage fanii.
Sunt umoriștii la Bârlad
Ori chiar se joacă „Bădăranii”?

Referitor la ultimul catren, au existat unele proteste, înăbușite în fașă de explicația autoironiei.
Înainte de plecare, am vizitat sala de spectacole a teatrului, o bijuterie arhitectonică și auditivă în care, profitând de neatenția lui Gelu Bichineț, eu și Nelu Moldovan ne-am urcat pe scenă și am cântat, parțial, „Se poate” unui public absent, în timp ce tribunul îmi punea peste chitară, ca batista pe țambal, revista Epigrama, unde e redactor șef, pentru albumul său cu poze ticluite.
La întoarcerea în Vaslui, sub lumina-nserării, am constatat că Hotelul Savior se pregătea de nuntă sau de botez, cu boxele la vedere. Într-o sală selectă, de VIP, cu pictograme invizibile de interzis fumatul și muzica folk, amfitrionul Gelu Bichineț și umoriștii rămași s-au întrecut în catrene, povești și-alte texte, până târziu, spre jumătatea a doua a primei reprize din Cipru. Gârda, Vajoga, Bratu și David și-au citit fabulele trimise la Râmnicu Vâlcea, cei prezenți ajungând la concluzia că toți merită Premiul I, ex aequo. Și-uite-așa, cutremurați de frumosul rezultat deja obținut și clipe-ntâmplate, precum și de boxele mari, plecarăm spre meci, fiecare.
Dimineața spre zi, iar Toyota, spre casă, cu Vasile Vajoga amintind despre viitor. Ion Diviza a mers cu noi, să verifice și starea șepcii lui Bâlici, dar a uitat, cuprins de un fior de sprinter cu geantă în spate, către microbuz.
La Holboca, parcă venise primăvara. Soare din belșug, flori și gâze, armonie ca-n rai. Ușile dulapului cu șapcă erau deschise și ușa din hol tot la fel. Raze intrau, dinspre soare, raze ieșeau, de la șapcă.
Nu-ș` de ce, până noaptea târziu, am râs în hohote ca un copil zburdalnic, rememorând, din când în când, finalul epigramei lui Ion Diviza, cu tot cu intonația măiastră și vocea sa de actor priceput:
„Am murit și-i foarti ghiniii…”