Leagănul scârţâie monoton, parcă şi el s-a plictisit de atâta mişcare. Sara se dă mai tare, împingându-şi picioarele în aer, ca şi cum ar vrea să arunce totul departe. Andrei se leagănă încet, abia dacă se mişcă, cu ochii pierduţi undeva, departe, de parcă nimic din tot ce se-ntâmplă nu are vreo importanţă. Pe lângă ei, copiii de la tobogan ţipă şi râd, fără griji. Un băiat se împiedică şi cade zgomotos pe asfaltul crăpat. Sara îl observă şi râde forţat, exagerat, sperând să-l scoată şi pe Andrei dintr-ale lui. Dar nimic. Andrei rămâne blocat.
— Deci... chiar pleacă? întreabă Sara, rupând astfel tăcerea care o sufoca.
Andrei dă din cap, fără să o privească.
— Da, peste două săptămâni, răspunde el sec. Se mută în alt oraş. O să lucreze cu aia, cu noua lui, înghite greu, de parcă ar avea pe limbă ceva amar. Ce rost mai are să zic ceva? Ce naiba să mai spun? adaugă pe un ton mecanic, de parcă şi-ar fi spus deja asta de o mie de ori.
Sara îşi strânge buzele, aproape gata să-i scape o înjurătură. Se opreşte o clipă, simţind cum furia îi creşte în stomac.
— Şi tu ce faci, mă? îl ia la rost, cu privirea tăioasă. Te lasă să te prinzi singur, aşa-i? Cât o să mai faci pe prostul, de parcă nu ştii nimic? Ce, stai şi înghiţi tot, fără să zici nimic?
Andrei ridică brusc capul, ochii lui scânteind de iritare.
— Ce dracu vrei să fac, Sara? Crezi că le pasă? Mă lasă cu maică-mea, că nici nu ei nu ştiu ce să facă cu mine. N-au habar!
Sara se opreşte din legănat, picioarele i se împing brusc în aer. Încearcă să-şi ţină furia în frâu dar până la urmă izbucneşte.
— Cum dracu să plece aşa, fără să te privească măcar în ochi? Strigă, cu vocea plină de revoltă. Dacă tot se cară, măcar să fie bărbat şi să-ţi spună drept în faţă! Nu să dispară ca un laş!
Frunzele uscate sunt ridicate de vânt şi se strâng într-un colţ al parcului. Nimic nu pare să le aline starea. Într-un colţ, un băiat aleargă după o minge, în timp ce mama lui stă pe bancă, ocupată să bârfească. Sara îşi impinge iar picioarele în aer, dar furia îi clocoteşte în vene, necontrolat.
— Las-o baltă. Ce să fac? Să mă duc la el şi să-i zic – de ce pleci, mă? ce naiba faci?. Crezi că schimb ceva? Pleacă şi gata! N-o să schimb nimic. Poate chiar o să fie mai bine fără el, spune Andrei, vocea lui devenind mai stinsă.
Sara sare brusc din leagăn şi trânteşte un şut într-o nucă. Nuca zboară direct spre băiatul de lângă bancă, dar el nici nu observă, prea prins cu mâzgălitul în praf. Noroc că maică-sa nu-l vede.
— Serios, Andrei? Degeaba?! Asta-i viaţa ta! Şi o laşi aşa, să te târască de colo-colo, ca pe o valiză? Nu faci nimic?
Andrei o priveşte fix, tăcut, clocotind pe interior, dar nu-i răspunde. Se ridică din leagăn şi începe să se plimbe agitat, cuvintele Sarei îl ard.
— Crezi că nu-mi vine să-i zic tot? Crezi că nu-mi vine să-i urlu în faţă? Dar ce rost are? Pleacă oricum. Poate chiar e mai bine aşa. Să se ducă dracu! O să fie linişte fără el.
Vântul ridică iar frunzele, împrăştiindu-le peste tot. Leagănele se mişcă singure. Sara se uită la Andrei, simţind cum furia şi tristeţea i se amestecă şi îi apasă gâtul.
— Şi eu... o să plec, zice ea brusc, ca şi cum i-ar fi scăpat din greşeală.
Andrei se opreşte şi o priveşte fix, confuz.
— Ce? Unde?
Sara îşi pleacă privirea, lovind uşor cu piciorul o piatră de pe jos.
— La un sanatoriu. Pentru plămâni. Doctorii zic că trebuie să stau acolo doi ani... poate mai mult. N-am habar, spune ea încet, ca şi cum ar vrea să se prefacă că nu contează.
Andrei rămâne blocat, încercând să proceseze. Se uită la copiii de la tobogan, ca şi cum ar căuta un punct de sprijin. Doi ani? Cum să fie doi ani? Şi ea pleacă...
— Doi ani? repetă el, încercând să înţeleagă.
— Da... au zis clar. M-au tot dus la doctori şi asta-i soluţia. Plec şi eu, Andrei. Şi poate mă întorc... sau poate nu, spune Sara, încercând să-şi stăpânească vocea.
Andrei loveşte o frunză căzută, tăcerea dintre ei devine mai grea. Toţi pleacă. Totul se destramă.
— Deci şi tu te cari... Super. Rămân singur, mormăie el, privindu-şi vârfurile pantofilor.
— Nu-i chiar aşa, încearcă Sara să spună, dar cuvintele îi sună goale.
Andrei îşi bagă mâinile în buzunare, fără să mai zică nimic.
— Toţi pleacă, să-mi bag cracii. E ca şi cum... Of, nu contează, şopteşte el.

Pe balconul îngust de la etajul al şaptelea, mama lui Andrei stă sprijinită de balustradă, trăgând nervos dintr-o ţigară. Fumul se ridică încet, amestecându-se cu aerul greu al oraşului. Cearcănele adânci şi chipul tras arată nopţile nedormite. În spatele ei, tatăl lui Andrei strânge hainele de pe uscător, trântindu-le în valiză cu mişcări rapide şi nervoase, de parcă fiecare secundă în plus ar fi o povară.
Femeia îşi coboară privirea din nou spre parc. De la etajul şapte, copiii par mici şi îndepărtaţi, ca nişte păpuşi mute.
— El nici măcar nu-şi dă seama... N-are habar ce se întâmplă. Dar mai târziu? Ce-o să fie cu el?
Tatul îşi închide valiza cu un gest brusc şi dispare în casă, fără să mai spună nimic. Femeia rămâne pe balcon, cu ochii fixaţi pe copii.
— Măcar o are pe fata asta... Poate ea o să-l ajute să treacă mai uşor...