poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-08-16 | |
Îmi lipesc palmele pe ochi, le simt fierbințeala, mereu am avut palmele încinse, și-mi vine un gând din grădina gândurilor bune, un gând frumos care-mi dă speranțe, speranțe că aș putea merge un pic mai departe, speranțe că aș putea face un pas înainte, între timp, și pentru mine prezența a devenit opțională, prezența fizică, cea pentru care am pledat la început, cea pentru care Doria m-a certat de la bun început, speranțe de înlocuire a prezenței fizice cu una mai profundă, spirituală, insuficientă, cred, dar împlinitoare, până la un punct. Așa credeam atunci, strugurii deveniseră acri, vinul trebuia să fie dulce, așa că i-am scris gândul meu bun, gândul meu care nu mai era, nu ar mai fi trebuit să fie agresiv pentru ea, indiferent de motivația tăcerii. Mai aveam un pas de făcut, știam că nu va fi ușor să-i spulber teama, teama de prezența mea în viața ei, prezența mea fizică, așa că am început să-mi prezint argumentele, pledoarie pentru o relație spiritualizată, surogat al unei iubiri împlinite, jumătate de iubire omenească, trădare a propriului eu, oricum o mică fericire parțial împlinită. I-am cerut să-mi lase bucuria de a avea grijă de ea, de la depărtare, să-mi lase bucuria celui care veghează, plin de speranțe și așteptări. I-am cerut să-mi lase bucuria de a-i urmări faptele și gândurile, de a sta mereu în apropierea ei, făcându-i viața mai bună.
“Doria, de o vreme, între noi se succed tăceri și vorbe, amestecate după o regulă pe care nu o cunosc, nici măcar nu o bănuiesc, scenariile mele sunt neverosimile, cred, știu cu certitudine, un singur lucru: te temi, te ascunzi de mine, de fiecare dată când se apropie întâlnirea, fugi, tăcerea ia locul vorbelor, dar, așa cum tăcerea devine esența comunicării noastre, tăcerea spune mereu mai mult decât înțelegem noi, mai mult decât spun vorbele, la fel și vorbele, cuvintele nu pot sta ascunse în umbra tăcerii, la nesfârșit, cel puțin între noi așa se întâmplă, și, la o vreme, te sun din nou. Întotdeauna, când te-am sunat după câteva luni de zile, mi-ai răspuns, asta după câteva apeluri fără răspuns, maxim de cinci ori te-am sunat, fără să-ți aud glasul, parcă o neputință a relației noastre se vindecă doar în timp, îmi răspundeai apelului reluând conversațiile, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic rău, ca doi prieteni vechi, și pentru toată viața. Asta vreau să-ți și cer, strugurii fiind acri, vara nu a fost prea caldă cu noi, vijeliile au acrit fructul, vreau să-ți cer să nu te mai temi de mine, să ai mai multă încredere în vorbele mele, să-mi comunici adresa ta reală, să-ți trimit cărțile mele, să-ți trimit cărti, multe cărți, toate cărțile pe care le cumpăr eu, să vorbim.” Nu mi-a răspuns, nici în scris, nici la telefon. III Nu am mai căutat-o luni de zile, abia în toamnă, târziu, când mi-a ieșit cartea de sub tipar și editura mi-a trimis exemplarele mele, am sunat-o, mi-a răspuns, am vorbit doar cât să o rog să găsească o modalitate prin care să-i trimit un exemplar, pe care-l merită și i l-aș fi trimis cu drag. - Spune-mi o adresă, o prietenă, femeia de serviciu, mă disperă frica asta a ta de mine, de parcă aș fi un psihopat, o amenințare permanentă pentru siguranța ta. - Voi găsi o soluție, mă voi gândi și-ți voi spune. După o săptămână fără nicio veste am sunat-o din nou, cred că tăcerea mă dezechilibra, neînțelegerea determinării acțiunilor ei făcându-mă să revin mereu, cu speranța că voi reuși să fac un pas mai departe. Înșelătoare speranțe, mă loveam de același zid, simțeam absurditatea rezistenței ei în fața rugăminților mele, fără a găsi vreo explicație cât de cât rațională. Scenariile ce le construiam în mintea mea pentru a explica absurdul ieșeau din sfera normalității, vizând boala psihică, vârsta foarte înaintată, aspectul fizic dezagreabil, statutul social fals, oricum o minciună uriașă scălda tot ce trăiam, tot ce am trăit de mai bine de doi ani cu Doria, mai bine spus, fără Doria. Eram contaminat cu această minciună, sufeream acut în momentele când se manifesta disimulându-se în vorbe și fapte aparent reale, adevăruri nevinovate ce nu așteptau decât o creștere în intensitate a simțămintelor pentru a trece brusc într-o altă stare de agregare, era ca o acumulare de energie, dată prin căldură, acumulare ce producea dintr-o dată, la atingerea aceleeași temperaturi, trecerea în stare gazoasă, imposibil de controlat, dispariția masei solide, palpabile, urmată de dispariția în spațiu sub forma bulelor de gaz otrăvitor. Sublimarea aceasta, volatilizarea realității erau previzibile de la început, dar inevitabile. Mi-a răspuns și la al doilea apel, am reînnoit rugămintea de a părăsi anonimatul, mi-a promis că o va face, ne-am luat cu vorba, glaciațiunea trecuse, eram iarăși prieteni, în zilele următoare am renunțat să-i mai vorbesc de cartea mea, vorbeam de alte cărți, de lecturile fiecăruia, comunicam iarăși cu căldură, aceleași copilăreli în vocea ei, unduirile glasului, parcă mereu noi, surprinzătoare. Doi ani trecuseră de la prima noastră întâlnire virtuală. Doi ani intenși, controversați, cu bune și rele, cu prietenie cultivată, sau, doar tăcută, doi ani cu o singură certitudine, una singură: eram tot mai dependent de ea, de Doria cea Veche, de convorbirile interminabile la telefon, de rarele ei mesaje, care apăreau după o perioadă mai lungă de tăcere, determinată întotdeauna de retragerea ei strategică. Doi ani de căutări, doi ani în care m-am căutat în primul rând pe mine, cel ieșit dintr-o relație lungă, vie mulți ani, agonizantă, în ultimii. După ultima dezghețare, comunicarea se dezvolta de la o zi la alta, îi simțeam căldura glasului la fiecare nouă convorbire, și, la doi ani de la prima întâlnire virtuală, am cerut-o de soție. Pur și simplu, simțămintele mele se maturizaseră, sutele de ore de gânduri îndreptate către ea au dus toată voința mea înspre cele cinci cuvinte, rostite într-o seară, pe nepregătite: - Vrei să fii soția mea? Cinci cuvinte și un semn de întrebare, mare cât douăzeci de ani de viață, ani ce ar fi putut urma, în care am fi putut trăi împreună. Nu mă interesa atunci cum și mai ales unde am fi trăit cei douăzeci de ani, emoția mi-a umplut inima imediat dupăce am rostit întrebarea, inima îmi bătea accelerat, așteptând un semn, un răspuns, care a venit greu, incert, de fapt nici nu a fost un răspuns, a fost o bâguire datorată surprizei. La fel ca altădată în situații decisive reacția ei nu a fost agresivă, de negare, din prima clipă. O asemenea solicitare, să fii soția cuiva, nu putea fi întâmpinată cu agresivitate, doar eschive ușoare, gen-“ La telefon nu pot să răspund, e nevoie de timp de gândire”, toate spuse cu acele copilăreli ale vocii ei, inconfundabile și irezistibile. Iubeam cu tărie aceste unduiri ale vocii ei, prelungiri ale silabelor, calde și vii. Am repetat de încă două ori întrebarea, simplu, cald, cu drag: -Vrei să fii soția mea?, primind aceleași răspunsuri eschivă, că nu e cazul la telefon, nu se poate gândi, în cele din urmă acordându-i o șansă în plus, sau acordându-mi, de fapt, mie, o șansă la un răspuns pe care l-aș fi putut primi zilele următoare. - Nu aștept un răspuns pe loc, este o temă de gândire, o temă adevărată, o întrebare serioasă, între doi oameni responsabili, doi adulți ce se cunosc de multă vreme. La telefonul din ziua următoare, i-am spus în principal că i-am trimis două texte , două articole valoroase, o cronică la o carte și o aducere aminte privind pe regina Elisabeta, Carmen Sylva, prima regină a României, pusă în penumbră, pe nedrept, de cealaltă mare regină a noastră, regina Maria. Am pledat cu căldură pentru regina contemporană cu Eminescu, susținătoare a lui Enescu, femeie minunată, scriitoare ea însăși, mare iubitoare de cultură. A treia zi s-a întâmplat la fel ca altădată, a apărut reacția ei negativă, care, cred, avea nevoie de cele trei zile pentru a se maturiza, pentru a prinde contur, negarea tăcută , refuzul oricărui răspuns, respingerea oricărei comunicări. De fapt, mai simplu, nu mi-a mai răspuns la telefon. Am sunat-o să-i spun, în zece minute, doar că sunt fericit de evoluția trăirilor mele care au dus la acele cuvinte magice, rostite cu două zile înainte: - Vrei să fii soția mea?, cuvinte pe care le-aș rosti oricând, de acum încolo, anulând toate renunțările și dorințele ucise anterior. Aceleași tăceri, aceleași refuzuri, eu nu aveam voie să particip la viața ei, deranjam și trebuia să-mi văd de drum, mereu aceeași senzație de umilire prin tăcere, mă întinsesem mai mult decât îmi permitea plapuma, eram bun doar pentru a anula plictisul din după amiezile de singurătate, habar n-am ce o făcea să refuze comunicarea, în ziua aceea nenorocită de 31 decembrie, ziua care mi-a schimbat drumul, de fapt nu drumul, doar motivația mi s-a schimbat, eram hotărât să o caut mai departe, să mă caut și pe mine, nu mă vedeam altfel, decât lângă ea, nu-mi doream pe altcineva, decât pe ea, refuzul de a-mi răspunde întrebării esențiale m-a înrăit în hotărârea de a o găsi. În orele ce au urmat începutului tăcerii, aveam deja un plan de căutare, de apropiere de ea, chiar dacă cele câteva elemente ce le dețineam erau insuficiente pentru o întâlnire rapidă. Ca de obicei, după o săptămână de încercări fără succes, i-am trimis un text ultimativ, nu avea sens să mă declar învins, eram hotărât să o caut, să o găsesc. „Atenție, te rog să fii atentă la ce-ți spun acum, este ultima încercare, te rog să fii sinceră și să-mi spui exact ce gândești. Mereu, când am nevoie de tine, nu ești aproape, în era internetului, tu nu ai niciun cont ca lumea, nici messenger, nici facebook, nimic, nu exiști. Spune-mi că ești oarbă, sașie, șchioapă, grasă, spune-mi orice, dar fă-mă să înțeleg. Ești măritată? Nu-i nimic, dar spune-mi! Ești lesbiană? Nici asta nu contează, dar spune-mi! Ești bolnavă psihic? Nu are importanță, afecțiunea mea te-ar ajuta să te faci bine. Sigur!!! Fără să te văd, nici nu mai vreau să te văd, dar vreau, clar, pentru ultima dată îți spun, vreau să știu cine ești. Simplu. Dacă nu-mi spui până mâine seară, pentru mine ești moartă. Te-ai purtat groaznic cu mine. Ai dispărut, nu e prima dată, stai cât vrei, cu cine vrei, dar mie, ca să pot merge mai departe, cu ființa care mi-a răpit doi ani din viață, trebuie, te rog ultima dată, să-mi spui cine ești. Când voi încheia această „rugăciune”, totul se va sfârși, aproape se va sfârși, de fapt, mai ai timp până mâine seară la orele 22, apoi îți voi șterge toate urmele, contul tău fals de pe msn, numărul de telefon din celular, adresa de e mail cu nume fals, te voi omorî, te voi face să dispari, nu te voi mai căuta niciodată, voi duce cu mine toată viața, suferința asta teribilă de a nu ști cu cine am comunicat doi ani. Pe cine am iubit, pozele cui am văzut, în zăpadă sau la marginea Vezuviului, cine este, cu adevărat, „Păzitoarea Vezuviului”? Nu te voi urî niciodată, altul este sentimentul dominant în inima mea. Cel mult, dacă voi reuși, cândva, îmi vei fi indiferentă. Când ai ales tăcerea, trădarea, ai ales și pentru mine, din păcate alegerile de felul ăsta sunt și pentru celălalt, și este nedrept, întotdeauna este nedrept, am făcut-o și eu, provocând suferință, cuiva.” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate