- Arată-mi actele, cartea de identitate, permisul de conducere, trebuie să ai actele la tine!, i-am cerut, deși actele, dacă le-aș fi văzut, nu mi-ar fi dat decât un nume și o adresă, care nu mi-ar fi clarificat nimic.
- Chiar dacă le-aș avea, tot nu ți le-aș arăta, încă nu a venit momentul să-mi cunoști adresa și numele adevărat, știi doar că Doria este un pseudonim. Oricum le-am uitat acasă, așa că nu am ce să-ți arăt.
- Bine... și tu chiar crezi că te cred? E o minciună la fel ca minciuna cea mare ce mi-o servești de câteva zile. Minciuna asta se înscrie perfect în logica tuturor refuzurilor Doriei, ale Doriei, nu ale tale, de a-mi comunica identitatea și adresa.
- În scurtă vreme plec acasă, dar mă voi întoarce, și atunci vei ști cum mă numesc, de fapt.
- Și la hotel cum de te-au primit?, am întrebat-o șters, fără nici o așteptare, cu gândurile în altă parte.
- Cu bani, parcă nu știi...
Știam că minte, știam că are actele, știam că,și dacă mi le-ar fi arătat, nu s-ar fi schimbat mare lucru, de aceea nici nu am insistat prea mult, nu aș fi aflat decât un nume străin, întrebarea nu era cine este ea, ci de ce se dă drept Doria, și răspunsul nu se găsea în cartea ei de identitate. Pentru mine era clar, luam de bună afirmația Doriei celei Noi, care spunea că este din Hunedoara, și ea tot din Hunedoara, la fel ca Doria cea Veche
Când mă întorceam de la muncă, aceeași întrebare, repetată periodic, cu răbdare și speranță, convins fiind că-mi va spune adevărul, în scurt timp.
Pregătirea prânzului era în plină desfășurare, pilaful era călduțîntr-o cratiță, în alta sfârâiau, două felii mari de ceafă de porc, într-o secundă am înțeles că rutina aceasta era falsă, acest înțeles, de fapt, se repeta tot mai des, simțeam minciuna,și întrebarea eliberatoare a venit firesc:
- Cine ești, ce cauți la mine în casă?
- Sunt Doria, te iubesc, și dacă nu încetezi cu hărțuiala asta, plec, și nu-ți voi mai răspunde niciodată la telefon.
- Mincinoaso!, aproape i-am strigat, Doria nu mi-a spus niciodată că mă iubește, mi-a dovedit-o, în schimb, tu o repeți mereu, cu ușurință, dar nu te cred.
- Dar de câte ori ai vorbit cu Doria, fațăîn față?
-Uite acum o sun pe Doria, poate-mi răspunde, și atunci ce-o să mai zici?
Am apelat “Doria”și s-a auzit telefonul ei sunând,dar nu a făcut niciun gest să răspundă.
- Nu răspunzi?
- Pot vorbi cu tine fără telefon, mi-a răspuns, zâmbind și arătându-mi numele celui care suna.
- Lua-v-ar dracu! mi-am ieșit din fire, i-ai furat telefonul, sau ți l-a dat, sa fii mai convingătoare, sunteți nebune amândouă, dar ce dracu vreți cu asta? Sunteți nebune amândouă, ai auzit? Nu aveți nimic în cap, nimic! i-am strigat cu mânie.
- Păi atunci ar trebui să plec, nu mai am ce căuta aici, cel mai bun lucru ce l-aș putea face ar fi să te las singur, să te gândești la ce mi-ai spus acum, și a pornit către camera ei, cu telefonul în mână.
- Bine, bine, iartă-mă! Stai liniștită, nu te mai întreb, îmi ajunge că ești aici și mă iubești! Ce mi-aș putea dori mai mult?
Aproape în fiecare seară ieșeam la plimbare prin orașul vechi, mă ținea de braț întotdeauna, după cel mult o oră, asta dacă nu zăboveam în cafeneaua aceea tip salon western, ne întorceam acasă. Eu citeam, ea pregătea cina și apoi se afunda în fotoliu, la televizor.
Într-o zi am sunat-o, întrebând-o dacă știe să gătească fructe de mare, eu habar nu aveam, mi-a spus că știe, am cumpărat două pungi de fructe congelate, și două sticle de vin alb demisec, avertizând-o să nu gătească altceva.
S-a apucat de gătit, am turnat vin în două pahare, mă învârteam în jurul ei, dându-i paharul în mână, să ciocnim, o îmbrățișam cu mâna liberă, apropiindu-mi buzele de gâtul ei, pentru a vedea ce se petrece în tigaia în care se prăjeau fructele de mare, orezul fierbea într-o cratiță mică, am sărutat-o de cateva ori după ureche, fiorul sărutului făcând-o să-și retragă capul, ridicand mâna cu paharul cu vin, pe care, întâmplător, tocmai i-l dădusem în mâna stângă, într-un moment în care a lăsat paharul pe blatul mobilei, am cuprins-o cu putere, întorcând-o către mine, și sărutând-o cu pasiune, fără a simți vreo împotrivire. M-a cuprins cu brațele pe după gât, mi-am strecurat mâinile pe sub bluza ei, în casă nu purta sutien, am închis aragazul luând-o pe sus până în camera mea, am lasat-o cu grijă pe pat, scoțându-i bluza. Cu ochii închiși, mă mângâia pe cap în vreme ce o acopeream cu sărutări până la brâu, apoi i-am scos și pantalonul de trening mângâind-o fără încetare peste tot.
- Mai târziu, acum nu se poate, vino peste mine, mi-a spus oprindu-mi mâna ce voia s-o dezbrace complet.
Mi-am scos și eu tricoul și pantalonul, apoi am jucat rolul iubiților, pană la capăt, până la sfârșit, fără însă să facem dragoste, în adevăratul sens al cuvântului.
M-am lăsat pe spate, ea ridicându-se și intrând în baie, apoi în camera ei, după care a venit să-și ia bluza și pantalonul, chemându-mă la masă.
- Vino in bucătărie, termin îndată totul.
O priveam cu drag, aproape mi se dăruise, simțeam că-și dorise asta, însă ceva o împiedica, era la vârsta când trecuseră schimbările majore ce se petrec în corpul femeilor, în cazul ei, fără modificări fizice prea însemnate, eram sigur, refuzul de a merge până la capăt se datora unei bariere psihologice, ce nu pleca din interior, o barieră impusă din afară era cauza refuzului de a face dragoste, cu adevărat. Am mâncat în liniște, privirile ei senine și albastre, incredibil de albastre, făcându-mă să nu pot întreba nimic, fiind pur și simplu mulțumit că era cu mine și aproape mi-a dovedit că mă iubește.
După câteva zile mintea nu mă mai asculta, bariera autoimpusă se spulbera, frământările mele izbucneau, la fel ca înainte de promisiune, într-o întrebare: - Cine ești, și ce cauți la mine în casă, întrebare rostită tot mai des și mai agresiv.
- M-ai jignit destul, eu plec, nu vreau să te mai văd, sunt Doria, ce vrei să-ți mai spun, nu mai pot să-ți spun nimic!
- Ești pe dracu, Doria, Doria e vie și când suspină, tu ești o parodie, care minte fără oprire, te-ai trădat, de ce mai insiști... Cine dracu te-a trimis la mine, cu ce scop, Doria nu ar fi putut face așa ceva, cine ești tu să te dai drept Doria cea elegantăși deșteaptă? Auzi! Cine ești?
- În zece minute plec!
- Pleci pe dracu, nu pleci nicăieri până nu-mi spui cine mi te-a trimis în casă? Ce naiba înțelegere aveți și care este scopul acestei porcării?
- Nu strica totul, lasă-mă să plec, altfel vei suferi cum nu ai suferit vreodată, vei regreta amarnic dacăîmi atingi și un fir de păr.
Am intrat după ea în cameră, închizând ușa și așezându-mă în fața ei cu brațele încrucișate.
- Ieși te rog din cameră să mă schimb, vreau să plec, nu mai pot să rămân aici, te rog să ieși!
- Îmbracă-te, nu mă deranjează, te-am mai văzut în chilot. Dacă mai vrei să ai acel telefon deștept, pune-l pe pat și nu-l mai atinge, fii înțeleaptă, te rog!
A așezat telefonul pe pat, întorcându-se cu spatele să-și scoata bluza, apoi a renunțat, scoțându-și pantalonul de trening și trăgându-și blugii. Și-a aruncat lucrurile din cameră de-a valma în sacoșă, apoi s-a îndreptat către mine, cu intenția de a ieși din cameră.
- Dacă nu mă lași să ies să-mi adun lucrurile din casă, atunci, când voi ieși, sper că nu mă vei omorî, și, tranșată să mă arunci la canal, vei fi acuzat de sechestrare de persoană, asta dupăce vei fi desfigurat.
- Mă ameninți? Tarfă! i-am aruncat cu zâmbet îndurerat, apucând-o de bărbie, cu dezgust și furie.
- Nu mă lovi, ticălosule! Ți-ai bătut joc de toate femeile ce ți-au intrat în viață, vei plăti pentru asta! mi-a aruncat cu voce tremurată. Ești un om de nimic, ai dovedit-o deja…
- Tarfă împuțită! Piei odată din casa mea! i-am urlat împingând-o de bărbie, cu capul înainte, fără să slăbesc strânsoarea, pe patul așternut cu grijă. M-am săturat de minciunile tale, chiar și de gemetele tale de iubire m-am săturat, ești falsă și când respiri! Du-te dracului odată! Du-te! Nenorocită mincinoasă ce ești… la fel cu cealaltă, am rostit cu voce gâtuită de suferință, ieșind din cameră, cu ochii umezi, desprinzându-mă din îmbrățișarea disperată ce a urmat agresiunii.
- Este abia începutul, vei suferi peste măsură, și pe Doria nu o vei cunoaște, eu sunt Doria, alta nu există!, mi-a strigat ea, ieșind pe ușă.