În acea primă zi de școală pentru Vlăduț, lucrurile s-au desfășurat aproape la fel în fiecare oră, prezentarea numelui și a rezultatelor din primul semestru, făcută fiecărui profesor , de la fiecare disciplină. Din cabinetul de fizică s-au mutat în cel de chimie, apoi, pentru engleză, s-au îndreptat către sala lor de clasă, a XII- B. Făcuse cunoștință cu băieții, în recreația a doua, iar în cea de-a treia, care era și cea mai lungă, Maria l-a căutat din priviri, luându-l de braț să-l însoțească până în clasă, spunându-i că ar vrea să-i spună orarul săptămânal și alte câteva obiceiuri din clasa lor, în timpul pauzei, să nu mai trebuiască să rămână după ore. Mare bucurie însoțirea și mai ales atingerea Mariei. Nesperată mângâiere a zbaterii sufletului său, atât în timpul orelor, în care din spatele clasei, unde stătea cu Stelian, îi vedea fie profilul, fie doar ceafa Mariei, cât și în recreația a doua, în care s-a prezentat băieților din clasă, fiind racolat în activitățile sportive extra școlare, gen meciuri de fotbal, sau baschet, timp în care se ferea să o urmărească, din solidaritate masculină, știind ce-nseamnă să intri în gura băieților. I-a deschis ușa clasei, a intrat Maria, apăruse încă o fată pe care a poftit-o să intre, apoi, intrând și el și remarcând aspectul îngrijit și cald al sălii de clasă, și-a rotit privirea începând din fața clasei, de la tablă, apoi peste ferestrele acoperite cu perdele elegante și curate, toate astea în timp ce se apropia de locul spre care se ducea Maria. Când a ajuns la masa ei, al doilea rând de la geam, atenția i-a fost atrasă de o pată de culoare, pe peretele dintre două ferestre, un tablou care l-a lăsat efectiv cu gura căscată, mut de emoție. Era tabloul Irinei din cel mai frumos loc din grădină, imaginea lacului și a casei, de dinainte de picturile murale. S-a dus grăbit prin fața băncilor lângă tablou, rezemându-se pe masa Mariei, încrucișându-și mâinile la piept, privind în tăcere tabloul, sesizând imediat micile imperfecțiuni, chiar dacă identitatea imaginii îi producea o emoție extrem de puternică.
- Ce s-a întâmplat? l-a întrebat Maria, venind, printre masă și scaune, aproape de umărul lui. Ce-ai pățit?
- Știi cumva cine a făcut tabloul acesta? a-ntrebat Vlăduț fără să întoarcă privirea.
- Da, eu.
- Cum, tu? Dar cine ești tu?, abia acum schițând o răsucire către Maria, renunțând să mai privească tabloul.
- Am fost, pentru o săptămână ucenica unei pictorițe excepționale, o femeie pe care o iubesc enorm, de o frumusețe ieșită din comun. Această pictoriță mi-a pus penelul în mână, acesta nu-i originalul, acela este acasă, am făcut o copie, deoarece nu mă puteam despărți de el, cât eram la școală.
- Dumnezeule, de-acolo te știu, ești fata lui David!, a reacționat Vlăduț, lipindu-și palma dreaptă pe frunte.
- Iar eu te știu, deoarece ești fiul Irinei, pictorița! Dar tu de unde-l știi pe tata?
- Din pictura de pe peretele casei.
- Mă tot uitam la tine, îmi era cunoscut tare chipul tău, dar nicio clipă nu m-a dus gândul la asemănarea cu Irina, incredibil ce bine îi semeni!
- Dar și tu ești bucățică din David, i-a spus Vlăduț prinzându-i umerii în palme, într-o semi îmbrățișare plină de tandrețe. Ești tare frumoasă! Ce întâmplare să ne întâlnim!
- Ce bine că ești, ce mirare că sunt!, vorba poetului, a punctat filoloaga cea mai promițătoare a liceului.
- Hai să rămânem o jumătate de oră, după cursuri, aș vrea să te întreb ceva. Poți?
- Bănuiesc care sunt nedumeririle tale, rămân să discutăm, dar nu cred că știu mai multe decât tine. Oricum îți dau și orarul tot atunci. Acum nu mai pot să fac nimic. Ce tablouri superbe a făcut Irina! Al meu... dar e al meu. Este uimitoare, mama ta! Mi-e dor să o mai văd, dar cine știe dacă se va mai întâmpla asta. Cine știe... Stai să-mi șterg ochii, vine diriginta și nu vreau să mă vadă cu lacrimi.
Abia rupându-se din brațele lui, Maria a observat privirile colegei de bancă, înduioșate până aproape la lacrimi, în timp ce aștepta să-și poată ocupa locul, dar și ale altor colegi care, trecând aproape de ei, se opriseră să vadă și să audă, atât cât se putea auzi, din conversația celor doi. Și-a scos o batistă din pachețelul păstrat în buzunarul jachetei, și-a șters ochii și nasul pregătindu-se fizic pentru ora de engleză, colegii s-au împrăștiat la locurile lor, Vlăduț reluându-și și el locul lângă lunganul Stelian.
- Ești tare băiete! Ai venit de câteva ore și ia-i intrat deja în grații, fata asta frumoasă părea de necucerit, i-a spus cu admirație sinceră, Stelian.
- Ne știam de mai demult, acum doar ne-am regăsit, a rostit cu seriozitate Vlăduț, privind, de departe, tabloul, apoi pe Maria, apoi tabloul, apoi...
- Așa da, este de înțeles acum.
Ora de engleză s-a desfășurat într-o manieră relaxată, conversații libere pornind de la un text literar, cei mai mulți elevi stăpânind limba la nivel conversațional, diferența fiind făcută de subtilități și cuvinte mai puțin folosite. Urmând să se înscrie la română-engleză, Maria era campioană la engleză, dar se pare că și la română. Oricum mai erau mulți colegi, printre care și Vlăduț, care susțineau conversația destul de fluent.
În ultima oră aveau să rămână în clasa lor, aveau dirigenție, la finalul orei de engleză profesoara i-a solicitat lui Vlăduț o întrevedere între patru ochi, pentru recreația următoare, și, pentru a rămâne singuri, i-a rugat pe toți colegii să iasă din clasă câteva minute doar, urmând a-i chema ea după încheierea discuțiilor.
Deși bănuia care ar putea fi tema discuțiilor, Vlăduț avea să fie teribil de surprins de maniera absolut originală, aparent agresivă, prietenoasă în același timp, în orice caz sinceră, în care diriginta, femeie matură de vreo cincizeci de ani, aborda problemele tinerilor.
- Dragul meu băiat, nu știu câtă încredere ai în mine, în bunele mele intenții, sunt convinsă că bănuiești că am fost informată privind istoricul tău școlar, dar nu numai, știu de unde ai sosit la noi în școală, te rog să mă crezi că te admir extraordinar pentru redresarea ta, pentru dorința și horărârea de a scăpa din mrejele consumului de droguri. Toate astea le-am aflat mai întâi neoficial de la frumoasa ta mamă, în ziua când a venit cu cererea de transfer la noi la liceu, iar domnul director, analizând foaia ta matricolă, te-a repartizat la mine în clasă, ca fiind clasa cu programa identică cu a clasei din București. Am povestit vreo două ore cu Irina, am și plâns împreună, iar la despărțire i-am promis că te voi ajuta să răzbești, realizându-ți visurile. Să nu crezi că doar în București s-a răspândit consumul de droguri printre elevi. Avem tot mai des semnalate cazuri și la noi în oraș, chiar la noi în școală. Avându-te în clasa mea, am marele avantaj de a avea un expert în problematica nenorocită a consumului și traficului. Amândouă constituie atracții și pericole teribile ale adolescenței, tu ai cunoscut totul, și despre asta am vrut să discutăm. Azi, la dirigenție, aveam programată tocmai această temă, fără a ști că te vom avea printre noi, nu-ți ascund că fiul meu, care este profesor de matematică la alt liceu din județ, a avut doi elevi consumatori, posedând permis de conducere, prinși la volan.
Te întreb acum, dacă și când crezi că ai putea să ne prezinți experiența ta nefericită privind drogurile, fără să te simți agresat, chinuit sau umilit. Eu știu cu certitudine că altul este pericolul în ceea ce te privește, dacă ne vei vorbi, nu umilința și marginalizarea,ci notorietatea pe care ai câștiga-o ar constitui pericolul cel mare, de asta ar trebui să te ferești, mai departe. Vei stârni atâta admirație printre colegi, băieți și fete deopotrivă, încât foarte ușor ți-ai putea pierde capul, spun ți-ai putea, deoarece știu că tu nu o vei face, niciodată. Te-ai maturizat atât de mult, în urma întâmplărilor nefericite, încât nu vei mai cădea, niciodată, în patima asta.
Iartă-mă că am vorbit atât de mult, acum te ascult.
- M-ați surprins total, doamna profesoară. La început m-am speriat, chiar revoltat, apoi mi-a fost tare drag ce am auzit. Simt că aveți dreptate, voi da curs acestei solicitări, colegii mei chiar merită să-mi cunoască experiența, sperând că asta va veni în ajutorul lor, vreau doar să vă rog să amânați pentru săptămâna următoare tema, astăzi discutând altceva. Vă rog tare mult, sunt atât de surprins, încât mi-e greu să mă concentrez. Săptămâna viitoare voi fi sincer și direct, fiind convins că va ieși bine. Vă mulțumesc din inimă pentru sinceritate și afecțiune! O fac și în numele mamei mele, pe care o ador.
Când profesoara a ieșit din clasă și colegii au început să intre, Vlăduț se retrăsese în ultima bancă, surprins în continuare de abordarea dirigintei. Maria a venit lângă el, s-a așezat pe locul lui Stelian, lăsându-și capul pe mâna stângă, pentru a-l privi din profil, întrebându-l încet, cu blândețe:
- Vrei să vorbim?
- Da, aș vrea, dar vom vorbi după ore. Neapărat! Cât ești de frumoasă! nu și-a putut opri el cuvintele care-i veneau mereu în minte, însoțite de dorința de a i le spune.
A trecut și ora de dirigenție, fără o temă specială, dar cu subiecte diferite, legate de pregătirile pentru banchet, serenadă, bacalaureat, admitere și altele, Vlăduț fiind tot mai convins că nimerise într-o clasă în care era prezentă o forță de coeziune extrem de puternică, o clasă unită mult mai mult decât clasa din capitală din care a plecat.
- Nu vii la masă? l-a întrebat Stelian, ridicându-se din bancă, văzând că Vlăduț nu se ridică.
- Mai rămân să povestesc cu Maria, am niște mâncare în cameră, oricum nu știu dacă sunt îndreptățit chiar de azi, să primesc mâncare. Te caut după ce termini masa. Explicându-se și ea, colegelor cu care, probabil, având drum comun, mergea acasă, a așteptat să plece toată lumea, abia atunci întorcându-se către el și chemându-l în banca ei.
- Hai tu aici, vreau să joc pe teren propriu, i-a spus ea râzând.
Abia acum, când erau doar ei doi, emoțiile cele mai intense au pus stăpânire pe amândoi. În prezența celorlalți se simțeau mai degajați, rolul le venea mai bine, acum, față în față, cu perspectiva unor destăinuiri, se simțeau stingheri, timizi. Trăgându-și scaunul dintre cele două mese, aproape complet pe intervalul dintre rânduri, Vlăduț și-a justificat gestul prin dorința de a o vedea mai bine, Mariei creându-i-se spațiul suficient să se poată, și ea, întoarce cu fața către el.
- Tu știi cine sunt, de fapt, eu? Cine sunt eu, cu adevărat?, a întrebat-o Vlăduț, cu intenția de a-i spune povestea lui și chiar și solicitarea dirigintei, care ar fi venit firesc, după prima mărturisire.
- Da băiete, știu, eu știu mai multe decât crezi tu. Ți-am spus că am petrecut ceva vreme cu Irina, tata și Cristian, în casa de piatră, și, la un moment dat, eu sesizând tristețea mamei tale, o tristețe grea de neîndepărtat, mai ales contrastând cu fericirea celorlalți, copii și adulți, deopotrivă, tata mi-a deslușit cauza acelei tristeți, ruptura dintre tine și Irina, cu toate evenimentele care au precedat această răcire temporară a relației voastre. Îmi venea, atunci, să vin la tine la închisoare, chiar dacă nu știam unde ești, să-ți spun ce mamă specială ai, câtă suferință îndură, cât de ușor ai putea tu să-i anulezi chinul. Pe vremea aceea se trăia într-o armonie deplină, în casa de piatră, și eu îl iubeam mult pe tata, prețuindu-l în mod special și pe Cristian. Nu mi se păreau cele mai curate relații dintr-o casă, dintr-o conviețuire, dar lucrurile mergeau înainte, succedându-se cu o viteză și o intensitate, amețitoare. Irina a pictat cele douăsprezece tablouri, culminând cu portretul magnific al lui Cristian, stârnind deja o anumită îngrijorare în mintea mamei și chiar și a noastră, a celorlalți, a mea și a băiatului și norei lui Cristian, apoi a urmat spargerea placării casei, placare care dăduse și numele casei de piatră, acțiune determinată, potrivit opiniei mamei, de capriciul pictoriței, efectul dezastruos, inițial, fiind atenuat, chiar dacă nerecunoscut de toată lumea, de calitatea excepțională a picturilor murale. Eu eram prea neânsemnată să pot exprima vreo opinie, observam și tăceam, dar mama spunea mereu că pictorița aia strica totul în casa de piatră, fostă de piatră, și de la ea se vor trage toate relele. După ce am început școala eu nu am mai mers deloc, tata venea tot mai rar acasă, aici la oraș, certurile cu mama fiind tot mai intense.
Deznodământul acestei frumoase povești, unul fără cauze cunoscute, doar presupuse, s-a petrecut anul trecut, de Crăciun. Tata nu a venit la noi, în ajun, urmând ca în ziua de Crăciun, să mergem noi, eu și mama la ei, soră-mea având alt program. Când am ajuns, pe la unsprezece, vremea era însorită, chiar dacă era frig, am găsit parcarea de lângă râu, goală. Nu erau acolo nici mașina Irinei, nici a lui Cristian. Luminile ardeau în stejarul din spatele casei, și ce ne-a îngrijorat, a fost absența lui Giovane, câinele minunat care se mișca liber prin ogradă. „-Aici s-a întâmplat ceva!” a rostit mama, grăbindu-se către intrare.
Tata era beat, stătea singur la masă, mâncarea sleită și sticlele de băutură zăceau într-o parte, când a dat cu ochii de vasul de inox al câinelui, imediat în stânga intrării, toată furia adunată în sufletul mamei a răbufnit fără control. Până să ies din casă, mergând la Căluț, am auzit cele mai oribile lucruri pe care o soție care se crede înșelată, le poate spune soțului necredincios. Îmi venea să plec definitiv, dar unde? S-au spart și niște farfurii sau sticle, zgomotul însoțindu-mi îndepărtarea de casă, sper că tablourile nu au avut de suferit. „- Nu, sunt în regulă, ieri le-am văzut.”, nu a durat mult și mama m-a strigat să mergem acasă. Revărsarea furiei ei a continuat tot drumul, fiindu-mi frică să o rog să mă scutească de problemele lor, mai ales că-mi reproșa, cumva, că prin felul meu și admirația declarată pentru Irina, am girat, într-un fel, dezmățul, nedovedit, dar bănuit, din Casa de piatră. Toate acuzațiile, făcute la modul general, la adresa tuturor celor trei colocatari din Casa de piatră, au rămas doar presupuneri, generate de intuiția unei femei rănite, poate exagerate, dar nu fără niciun temei.
- Pfui ce poveste! Bănuiesc că mama ta a mai urmărit evoluția situației, de mama știu că a plecat la fratele ei, cu toate lucrurile, inclusiv tablourile, de Cristian nu mai știi nimic? Unde a plecat, unde stă, acum?
- Nu știu din ce surse, dar mama mă ținea și pe mine la curent cu mișcările de trupe, așa că pot să-ți spun că, după ce și-a înmormântat tata, Cristian și-a închiriat un apartament aici, în oraș, mergând într-o vreme și el și aducându-și toate lucrurile, inclusiv tablourile, că nu știu dacă știi, dar și el avea treizeci și opt de tablouri, cumpărate din Italia, când a lucrat acolo.
- Nu știi unde locuiește?
- Nu știu scara, s-ar putea să știu blocul, l-am văzut de vreo trei ori, cam în același loc, în drumul de la școală către casă. De fiecare dată am vrut să-l strig, să-i vorbesc, dar ceva, o teamă de ceva rău, m-a oprit.
Parcă alegându-și gândurile pe care să le transforme în cuvinte, Vlăduț rămăsese nemișcat, cu privirea pironită în tabloul Mariei, care aștepta acele cuvinte, care să încheie într-un fel, întâlnirea lor de taină.
- Ziceai că nici tu nu știi mai multe decât mine, dar eu nu știam nimic, decât tristețea mamei de după sărbători, la ultima ei vizită la închisoare, în ianuarie, remarcându-i starea deteriorată, slăbise mult și simțeam că depresia recâștigă teren în mintea ei. Atât cunoșteam eu din toată povestea, tu mi-ai deslușit multe fapte din perioada sărbătorilor, fapte care-mi explică starea de acum a mamei, nu știu care este rolul ei în acest deznodământ trist, dar, și aici te rog să fii foarte atentă, orice aș afla, de la tine sau de la oricine altcineva, eu nu-mi voi schimba sentimentele pentru mama mea. Niciodată, orice s-ar întâmpla. Am nedreptățit-o o dată și greu mai pot fi iertat, în primul rând de mine însumi. Rugămintea mea ar fi să procedezi la fel cu părinții tăi, nu folosește nimănui să-i judecăm sau să-i prigonim, fie chiar și cu vorbele. În ce-l privește pe Cristian, felul lui de a fi, pe care-l știu din spusele mamei, precum și statutul lui de bărbat liber și independent, pentru mine, îl scot de sub orice bănuială, nicio vină neputându-i-se atribui în această afacere neclară. Vinovatul, sau vinovații se găsesc în preajma noastră, a mea sau a ta, dar asta nu schimbă mare lucru. De fapt schimbă, la modul că-mi doresc și eu ca și tine, să-l cunosc pe Cristian, să-i câștig prietenia, aflând, poate, și adevărul, asta pentru că, întotdeauna adevărul este mai bun decât minciuna, sau ascunzișurile.
- Într-o zi, poate îi vom face o vizită, amândoi, mai vedem... Hai și notează-ți orarul că anunță mama poliția și pe tine te caută pedagoaga din internat, care se pare că-i o femeie foarte exigentă. Tu ai ce să mănânci acum?
- Dacă n-am, ce pot să fac?
- Merg și-ți cumpăr ceva și-ți aduc, în câteva minute.
- Ești o comoară, mulțumesc, mi-am luat câte ceva de acasă, ce frumoase vorbe mi-ai spus acum!
- Bine, bine, hai să te îmbrățișez, pe mâine, sunt tare fericită, mi-a făcut bine povestea asta cu tine. Pa, pa.
Au ieșit din clădire pe ieșirea din spate, destinată elevilor, Vlăduț a condus-o până la poartă, apoi s-a dus la internat, să se gândească și să-și ordoneze evenimentele, apoi să o sune pe Irina, împărtășindu-i cel puțin o parte dintre întâmplările zilei.