Mujdeiul ,,tare”, făcut cu foarte mult usturoi și puțin iaurt gras a deschis și mai mult pofta de vin, fetele au coborât amândouă în beci reînnoind provizia, au revenit parcă mai vesele, cerând pe două voci să jucăm cărți, și nu oricum, ci pe dezbrăcate, solicitare care, pe Marcel l-a făcut să zâmbească, dar pe mine m-a blocat. Încercarea de refuz mi-a fost înăbușită cu hotărâre, amândouă aveau nevoie de emoția jocului, a riscului, a alegerilor, am reușit să deturnez direcția de la jocul de cărți la jocul de rummy, mințind că nu am cărți de joc, și zicându-mi în sine că partidele vor dura mai mult și nici reușita nu va fi doar rezultatul hazardului, ci jocurile vor fi înfluențate și de rațiune, ori eu eram cel mai treaz dintre toți. În același timp eram și cel mai puțin îmbrăcat având peste scutec doar o pijama groasă, bluză și pantalon, dar oricum nu aveam intenția de a renunța la scutec în niciun caz. Am închis prima partidă, câștigând jocul, dar nu asta conta, ci ultimul loc, acesta generând obligația de a scoate un articol vestimentar, lucru pe care Letiția l-a făcut cu dezinvoltură, fără vreo emoție, ba chiar cu o plăcere neascunsă, simulând mișcări de striptease. E-adevărat că nu-și scosese decât un jerse finuț, portocaliu, cu niște năsturei mici în două ape, rămânând într-o bluză semitransparentă sub care se zărea sutienul discret, de culoarea pielii, al doilea joc lăsând-o și fără bluză. La un moment dat în timpul jocului, când a ținut să-mi arate piesele de pe tablă, mă apropiasem mai mult de ea, așa că, după ritualul de striptease executat în picioare, cu aceeași plăcere, în acompaniamentul muzicii, îi simțeam parfumul, pe care-l cunoșteam, amestecat cu mirosul pielii, abia simțit, dar care pe mine mă făcea să inspir mai profund, mai lent și conștient.
...- cred că amândouă, dar în special ea, joacă tocmai pentru a se dezbrăca, îmi spuneam privind-o pe Letiția și urmărindu-i jocul grăbit și neatent.
- Ce ziceți dacă, cel care câștigă partida fie își anulează, dacă e cazul, o partidă pierdută, fie dăruiește victoria cuiva care a pierdut? le-am aruncat eu propunerea, fiind sigur că, în măsura în care vor mai rezista vinului, frumoasele noastre partenere vor rămâne goale pușcă, complet fără haine. Locul întâi îl împărțeam constant cu Marcel, iar ultimul era disputat cu veselie de Letiția și Mioara, tot mai excitate și mai nepăsătoare. La un moment dat, încercând să-și scoată pantalonii, Letiția a căzut în fund fără să se lovească semnificativ, dar schimbându-și decizia asupra articolului vestimentar pe care avea să-l îndepărteze, rămânând, în consecință, fără sutien.
- N-am înțeles... ce vrei să spui? a-ntrebat Letiția lăsându-se încet pe speteaza scaunului, fără cel mai mic gest de a-și acoperi sânii, care, nefiind excesiv de lăsați, erau totuși sânii unei femei de 50 de ani.
- Vrea să spună că, dacă tu ai câștiga acum jocul, ceea ce sigur nu se va întâmpla, ai putea să-ți pui sutienul la loc, i-a explicat foarte rar Mioara, la fel și dacă cel care va câștiga îți va ceda ție victoria. Ai înțeles? a-ntrebat în finalul explicațiilor ei absolut didactice, făcute lent, cu o mimică foarte expresivă, însoțite de gesturi foarte elocvente, în special săltarea propriilor sâni, încă în sutien, cu propriile palme.
- Daaa, că nu sunt proastă, doar beată, Iona vrea să ne îmbrace chiar dacă nouă ne place dezbrăcate. Stai liniștit iubitule, am mai făcut asta, doar că tu nu erai cu noi.
Mioara avea desuuri negre, care-i acopereau cu zgârcenie sânii și zona pubiană, ...- oare când or mai fi practicat jocul... în ultimii cinci ani, de când ne cunoaștem... nu prea cred, dar parcă știi... cu ele nu ar trebui să mă surprindă nimic, dimpotrivă, ar trebui să mă aștept la mai mult de atât, cred că aceste două familii erau foarte bune prietene pe vremuri... ultimul joc din seara aceea a-nceput sub auspiciile promițător-jenante că oricare dintre doamne ar pierde, efectul ar fi același, ar rămâne doar în chiloțel, Letiția fiind nevoită să-și scoată pantalonul, iar Mioara, care din start a avut mai puține piese vestimentare, trebuind să-și îndepărteze sutienul.
...- fir-ar să fie! am mâncat prea mult și am și băut, acum descurcă-te băiete, Letiția este praf, nu-i bai, șterge-o de aici!
- Pe mine mă iertați, am ceva treabă, descurcați-vă fără mine, durează ceva până revin, Letiția explică-le tu.
Cel mai greu îmi era să-mi scot singur pantalonul de pijama, când eram singur acasă, sau cu Letiția, nici nu-l mai îmbrăcam, acoperindu-mă doar cu o păturică peste scutec. Mă tot gândeam la o tehnică de autodezbrăcare, dar nu-mi puteam imagina nimic, eram deja sub presiune, ca să-mi scot pantalonul singur trebuia să mă ridic, ori atunci nu aveam cum, pantalonul fiind prins în scaunul de curele, cu toată jena am rugat-o pe Letiția să mă ajute doar la această manevră, dar s-a dovedit utopie, echilibrul ei fiind extrem de instabil. Neavând altă soluție l-am rugat pe Marcel, mirosea deja în jurul meu, mai ales că efectuam manevre de ridicare și așezare pe pat, după ce mi-a tras forțat pantalonul l-am izgonit urgent din dormitor, restul operațiilor pentru igienizare făcându-le singur, una singură dintre manevre implicând o oarecare doză de risc, ridicarea în baie de pe scaunul pentru spălare cu ajutorul a doar două curele (față de patru câte formau echipamentul standard), una pe sub coapse, alta pe sub spate, doar așa putând să mă debarasez de scutecul mizerabil, în vederea spălării cu jetul de apă caldă al dușului. Cu dureri de spate tot mai intense, am așteptat suspendat câteva minute să se scurgă apa de pe mine, cele două curele, pe lângă faptul că mă cam tăiau în zona de contact, erau și foarte solicitate, întinse peste măsură, apoi m-am lăsat la loc pe scaun, traversând holul acoperit doar cu un prosop luat din baie. Ajuns în dormitor mi-am pregătit un prosop mare pe pat, m-am transferat pe el, la orizontală, ștergându-mă atât cât îmi ajungeau mâinile, m-am ridicat din nou, pregătind scutecul curat pe care mi l-am prins în jurul taliei după care, în scaun fiind, am îmbrăcat bluza de pijama. Cu ajutorul mâinilor mi-am ridicat picioarele pe scara de susținere, acoperindu-mă doar cu păturica, nerăbdător să văd care era cauza liniștii suspecte din bucătărie, stăpânit fiind de o perpetuă, dar nejustificată, probabil, senzație de necurățenie, datorată mânuirii insuficient de precise a dușului. Așa cum mă așteptam, prietenii mei dormeau, Marcel cu capul pe masă, iar doamnele, îmbrățișate, pe canapeaua extensibilă, dar neextinsă, cu două perne decorative sub cap, fără macar să se fi îmbrăcat, acoperite doar cu cuvertura de pe canapea. Le-am privit chipurile să văd dacă respiră, apoi l-am atins ușor pe Marcel, trezindu-l și trimițându-l să doarmă în dormitorul de sus.
- Du-te te rog și dormi la etaj, nu te chinui aici pe masă, te descurci tu singur, bagă-te sub pătură și nu te mai deranjează nimeni până mâine la amiază!
Băuse și el destul de mult, dar nu atât cât să nu poată urca, am așteptat la capătul scărilor până am auzit ușa închizându-se, apoi m-am întors în bucătărie, am stins lumina, mergând și eu la culcare. Era aproape miezul nopții, îmi sărise somnul sub năvala impresiilor calde încă, dar nu aveam limpezimea necesară minții pentru a înțelege sensul celor întâmplate. Un prim gând mi se detașa, repetând de fapt un simțământ pe care-l mai trăisem, nu disprețuiam, nici măcar nu judecam pe niciunul dintre prietenii mei, pe cele două femei iubindu-le, iar pe Letiția, divinizând-o. Ce nu înțelegeam eu nu era comportamentul, ci cauza acestui comportament, o indiferență la orice opinie a celor de față, eu fiind pentru prima dată tolerat, acceptat în mod conștient în grupul lor, prezența și descoperirile mele cu ocazia aniversării firmei fiind involuntare, absolut întâmplătoare, mai restrânse, cu semnificații mult mai personale pentru cele două femei, prezența mea și a lui Marcel, sporind foarte mult paleta de sensuri, necunoscute, întrebări, în legătură cu tot ce se întâmplase în acea seară de decembrie, în casa mea din strada Răstignirii, nr. 33.
Pe la patru dimineața m-am trezit, îmi era sete, din păcate nu-mi pregătisem o sticlă cu apă pe noptiera din dreapta, așa că somnul s-a lipt extrem de greu de mine, ar fi trebuit să merg în bucătărie să beau apă, dar lenea și mai ales vocile celor două femei, de dincolo de peretele care despărțea dormitorul de bucătărie, mă opreau. Tot încercând să deslușesc vorbele lor am adormit din nou, fiind trezit pe la opt de intrarea grăbită a Letiției care-și cerea scuze dar trebuia să folosescă baia mea din dormitor, că-n cealaltă pute de mori. Am realizat instantaneu că scutecul meu împuțit a rămas jos, atunci când, cu eforturi speciale am reușit să mă spăl. Când a ieșit din baie mi-am cerut iertare și i-am spus că mă ridic în cărucior și merg să fac curat.
- Stai liniștit, în cinci minute spăl eu și aerisesc... vine și Mioara la baie, mi-a spus ea așezată lângă mine, pe marginea patului, sărutându-mă apăsat pe buze, de parcă abia se ridicase de lângă mine, nu de lângă Mioara, al cărei parfum, pe care-l știam, dar care nu mă înfiora ca cel al Letiției, l-am simțit pe buzele ei, lipite de ale mele. ...- cred că satisfacția unei nopți de dragoste o face mai bună, mai generoasă... și mai frumoasă... și Mioara, ce frumoasă e! Bună dimineața, du-te liniștită, îmi cer scuze, dar aseară am uitat să fac curat, îmi pare tare rău, i-am spus și ei, în timp ce intra în baie.
- În câteva minute e gata cafeaua, doar să facem puțină ordine, până te ridici terminăm și noi.
În momente ca acestea, când viața pulsa atât de puternic în preajma mea, când frumusețea acestor femei, dar mai ales a Letiției, îmi aprindea simțurile pe care le mai aveam, mă lua în stăpânire, deopotrivă, și durerea, sufeream ca un câine alungat din pricina neputinței mele, reproșurile că nu am muncit destul pentru recuperare mă hărțuiau nemiloase, îmi venea să uit de toți și să repet mișcările potențial aducătoare de mobilitate, la infinit, până la epuizare.
...- liniștește-te nebunule! ai răbdare, ai făcut destul, ai răbdare, bucură-te că le ai lângă tine, du-te și bea o cafea, să vezi că vei fi mai bine!
M-am mutat în cărucior, fără pantalonul pijamalei, învelit complet în pătură, am ieșit în hol, ușa deschisă a intrării lăsa să intre un aer rece de iarnă, ninsese peste noapte, încă mai ningea, m-am dus în ușă inspirând adânc, am trecut pragul, m-am îndreptat către rampa provizorie de lemn, făcută de tâmplar în toamnă, mi-am dat drumul la vale fără să frânez mișcarea, chiar ajutându-mă cu mâinile, ajungând cam la jumătatea aleii, zăpada groasă încetinind deplasarea. Trecusem de pomi, eram în dreptul straturilor de legume, nu ajunsesem încă la trandafiri, priveam în sus cu ochii întredeschiși din cauza fulgilor.
...- să stau aici, cu ochii în cer, să-mi arunc pătura, să îngheț, sub zăpadă, stalactită cu sânge cald, care se răcește încet...
- Vino în casă, ai înnebunit? te-mbolnăvești și doar asta-ți mai trebuie! mi-a strigat Letiția venind după mine și stricându-mi reveria.
M-a ajutat să urc rampa, a închis ușa, urmându-mă și ea în bucătărie, unde mirosea a cafea, ca la sărbători.
- Oare să-l trezesc și pe Marcel? a-ntrebat-o pe Mioara.
- Lasă ușa deschisă să urce mirosul de cafea, vine el îndată, a răspuns, râzând, Mioara.
...- încercănate, fetele mele sunt parcă mai frumoase, au renunțat la sutiene pe sub bluze, e duminică și libertatea este pentru toți și toate, mai bine privesc pe fereastră, iarna nu-mi face atâta rău...
- Nu vii la masă, cu noi? a-ntrebat Letiția așezând cana de cafea.
- E bine aici, frumusețea iernii mă întristează doar, ...- nu-nțelegeți, sunteți fericite, e dreptul vostru, dar frumusețea voastră mă deprimă...
Consumul de cafea a fost mai mare ca de obicei, a coborât și Marcel, nici el nu voia decât cafea, se pregăteau să plece acasă, l-am rugat să coboare în beci să-și umple o canistră cu vin, a zis că vine altădată, eram suprasaturați toți, cred că ei nu doreau decât odihnă, iar eu voiam să încep antrenamentele zilnice pentru recuperare. Nu-mi mai suportam neputința, mai ales absența reflexelor fiziologice, a semnalelor firești, mă ducea în pragul disperării, al nebuniei. Aveam, clar, nevoie de prezența prietenilor, Letiția era cu mine aproape mereu, o rutină necesară și benefică într-un fel se instalase în viața noastră, nu-mi acceptam statutul de handicapat, dar vizita prietenilor m-a trezit parcă la realitate, acea realitate dureroasă, care-mi prevedea o viață permanentă într-un cărucior cu rotile. Scena oribilă din seara anterioară m-a dezgustat într-o atât de mare măsură, încât mi-am jurat că nu voi avea liniște până nu voi redobândi senzațiile pierdute, firești și protectoare.
...- dacă nu m-aș scăpa pe mine, aș putea trăi toată viața în cărucior, în preajma lor, asta în măsura în care și ele ar dori, sau mai bine spus, ar accepta această stare de lucruri. Trebuie să fiu atent, îmi spuneam, să îndepărtez toate resentimentele, nemulțumirile care vor veni peste mine, să ocolesc capcana lor, altfel ajungem iar la despărțire, mușcă-ți mâinile și mergi mai departe! Și muncește, muncește, muncește!
De Crăciun am rămas doar noi doi, Mioara și Marcel vizitându-și, pe rând, mamele, tații fiind dispăruți, de ani de zile o făceau la Crăciun și la Paști, iar tinerii și-au petrecut serile cu prietenii, cum făceau mereu.
Ne-au vizitat în ajunul revelionului, o întâlnire scurtă și așezată, discuțiile purtate vizând revelionul, cu o mulțime de amintiri comune din vremea când trăia Mihai, după moartea căruia participarea Letiției s-a autosuspendat. Am insistat extrem de mult și hotărât să meargă la restaurant împreună cu ei, simțeam că-și dorea, dar până la urmă, insistențele mele, împreună cu asigurările că voi fi ok din toate punctele de vedere n-au avut succes, Letiția neputând încă să iasă dintr-o inerție grea, bine fixată îe pereții sufletului ei.
Trecerea dintre ani m-a găsit muncind intens, aproape cu disperare, o disperare care mai reușea din când în când, dată fiind absența unor rezultate palpabile, să-mi tulbure nădejdea, speranța și așteptările îndreptățite, dar, poate, prea timpurii.