Te ridici descumpănită, tensiunea în creștere te-ar împinge pe ușă afară, mila sau altceva, sau mila și altceva te țin în baie, privindu-i, simțindu-i disperarea acelui trup retras în sine, cu ochii întredeschiși, așezat în colț cu picioarele îndoite, pe care tu i le-ai îndoit să-l poți spăla peste tot, rezemate de marginea văniței, dar lipsite de control nervos, alunecând peste marginea văniței, bine că aici nu are cabină de duș, ...- măcar să rămână curat, îți spui continuând să-l speli, manevrând para dușului cu dreapta, iar cu stânga, săpunul, te privește scurt, cu spaimă și neînțelegere când faci în scop igienic ceea ce în alte condiții ar trebui să fie erotism pur, își privește zona lui și mâna ta, se liniștește aparent, închiderea ochilor, strângerea buzelor parte a crispării feței, îl trădează.
- Apleacă-te să-ți spăl și fundul! oprești apa și-l culci pe o parte, obrazul lui stâng lipit de marginea văniței, speli tot, ...- dacă aș putea spăla și vorbele, îl las curat în scaun și plec... dacă insistă, deși... să văd cum ajung cu el în scaun, sau în pat... are dreptate, e mai rău ca un câine muribund, îl târâi, ce să fac, îl culc pe covoraș cât încape, restul pe prosoape mari, îl șterg bine, îl ridic cum pot în pat, îi pun pampersul, o pijama... apoi, de-aș putea să-l trec în scaun... că-i devreme și deseară să vin iar la culcare, că nu poate sări în așternut.

...- de ce Doamne? de ce, bucuria atunci când o aștept se topește în dezamăgirea scârboasă în care ma zbat acum, e-n mine vina? e-n mine tot răul? suferința mă întărâtă, greața mă cuprinde, o greață universală, grea și vâscoasă ca o ceață încăpățânată, toate astea se întâmplă din vina mea, așa-i? ce să mă fac Doamne să-mi accept nenorocirea, văd cât se chinuie și până la urmă nici nu-i treaba ei, chiar, oare de ce o face? Nimeni nu poate face ceva atât de împuțit doar ca să demonstreze ceva, falsitatea nu curăță rahatul, ea adoptă gesturile frumoase, minciuna se naște din fraudă sentimentală, ori... parcă ar fi un bibelou mic și valoros, dar instabil, cu o ciobitură care-l pune foarte ușor în pericolul de răsturnare, de spargere. De fapt lehamitea asta mă cuprindea și înainte de prăbușire, uneori, nu m-am gândit prea serios la ea niciodată, o trăiam pur și simplu, mă desfătam în miresmele ei care-mi hrăneau și-mi adânceau totodată partea mizerabilă a ființei mele. De-aș ști măcar cine sunt eu, cum sunt și ce rost mai am pe pământ... Niciodată nu am știut, niciodată nu m-am gândit atât de mult timp, atât de intens și atât de critic la mine, de fapt m-am gândit doar în momentele grele, dar n-am stocat concluziile, dacă au fost unele, n-am memorat esența, am uitat totul când viața și-a revenit. Tot ce-am reținut este această ticăloșeală de a te folosi, când dai de greu, de Dumnezeu, știind că Dumnezeu e bun, făcându-te că uiți că el contabilizează, cum spun popii, cu plus și cu minus, asta este dezbaterea fundamentală în fapt, existența sau nonexistența lui Dumnezeu, ea are loc în mintea și-n inima fiecăruia... bine, dar nu așa formal, academic, mai degrabă haotic, hărțuindu-ne clipele de singurătate cu îndoieli ticăloase și speranțe timide, pornite din slaba credință, una de ocazie, fără rădăcini. Și eu, acum, câtă nevoie aș avea de un Dumnezeu generos și iertător. Și tu, ființă minunată, acum cinci ani ai trecut pe strada mea, de o vreme treceai zilnic, ai oprit în fața casei, mi-ai spus că o făceai în fiecare zi de când au înflorit trandafirii, te odihneai după o repriză de alergare până la barieră și înapoi așezându-te pe postamentul gardului meu opulent, prea opulent după gustul tău, așa mi-ai spus, și mi-ai spus încă multe altele, din prima clipă ți-ai trădat repulsia pentru tot ce-nsemnam eu, cel dezvăluit prin casa mea perfectă și mai ales prin gardul acela de prost gust, sfidător pentru întregul peisaj aflat în imediata apropiere, și, prin extrapolare, chiar pentru întregul cartier, cartier de blocuri mai mult sau mai puțin generoase, ofertă diversă pentru resurse diverse, dezvoltatorii, nume de rahat adoptat pentru unii dintre cei mai rapaci afaceriști, având totuși la baza fundamentării arhitecturale o schemă impusă social, urbanistic, estetic, prin studii și experiență statistică, te-am stropit cu jetul pornit din furtunul de irigare, nu te-am văzut, te odihneai, de fapt îmi furai parfumul trandafirilor, ai țipat ca mușcată de șarpe, am ieșit în fugă doborând niște flori, m-am apropiat de tine, erai ,,turbată”, - cee faaaci? m-ai udat nesimțitule! de ce nu ești atent? - te rog iartă-mă, din suflet te rog! chiar nu te-am văzut, n-am făcut-o intenționat, sper că nu crezi asta, - nu ți-a plăcut că m-am așezat pe gardul tău, al pușcăriei tale, și-atunci, ,,fără intenție” m-ai udat, șederea mea dăuna grav betonului tău, știi de ce m-am așezat? pentru parfumul trandafirilor superbi ce-i ai, ori poate trebuie să-ți cer voie, sau să-ți plătesc, - mă urăști, prejudecățile te fac să mă urăști, dar ura ta pornește dintr-o suferință, altfel chipul ți s-ar urâți, ura înverșunată schimonosește, tu rămâi frumoasă, doar dacă nu cumva, nefiind furioasă pe gardul meu, frumusețea ta ar fi insuportabilă, greu de privit, oricum îmi ești datoare, eu mi-am cerut iertare pentru accidentul cu apa, o fac din nou, iartă-mi te rog neatenția, hai te rog! intră în grădină să simți mirosul florilor de aproape, să le vezi culorile și gingășia petalelor,- cu ce îți sunt datoare?, - dac-ai scăpa de ură, ai înțelege, asta aș dori de fapt, să scapi de ură și să vezi lucrurile în lumina lor normală de întâmplare nedorită, dar fără efecte grave, dacă te-ar fi stropit o mașină în viteză, dintr-o baltă, ar fi fost mult mai nasol, așa... apa a fost curată, tricoul este aproape uscat, între flori mânia ți-ar trece instantaneu și scuzele ar veni de la sine, - pot s-o fac și aici, de ce-aș intra?, - pentru a înnobila florile, a da un sens superior grădinii mele, trudei mele solitare de horticultor pasionat de dragul frumuseții, și, ca să-ți fie vorbele mai ușor de rostit, vreau să-ți dăruiesc un buchet mare de trandafiri ceea ce ar împlini și mai mult destinul florilor... pe chipul ei, mai mult în atitudine și-n tăcere, au apărut primele semne de cedare, în vreme ce eu mă mișcam încet către poartă oprindu-mă lângă stâlpul din dreapta, ca un valet obligat să aștepte intrarea nobilei doamne, a cărei frumusețe, dar mai ales putere a ochilor de ființă extraterestră îl făceau să nu-și poată lua privirea de la ea, trupul mărunțel, ușor împlinit, al femeii de 49 de ani, declanșând parcă, o dorință imensă de a o proteja.
...- am greșit, am greșit crezând că el va învăța repede, instantaneu, ceva ce-i schimbă toată viața... e greu să accepte noutatea situației, darămite să o depășească, nici copiii, care au alt potențial de asimilare nu învață atât de repede... trebuie să gândesc o strategie adaptată și firească, pas cu pas, de fapt acum trebuie să-l șterg, cât pot aici în văniță, restul după ce-l scot în hol, prosoape, să am pregătite două-trei prosoape mari, cu ele îl voi trage până în cameră, Dumnezeule! iar am îndoit robinetul, îți cam scapă din mâini, te așteptai să-l scapi, tu în văniță, el în aer și mai greu decât pare.
- Ține-te cum poți, să-ntind un prosop, îl apuci din spate, scoțându-l chinuit în hol, îți alunecă, e ud, l-ai șters, dar parcă izvorăște apa din el prin toți porii, îl ștergi încă o dată, dar când îl apuci de subțiori e la fel, răcoarea din hol te face să iei o decizie rapidă, la care te gândiseși, dar o tot evitai, îl rotești pe loc cu 180 de grade, îi așezi prosopul sub spate apoi îl apuci de picioare trăgându-l după tine, tăcerea lui te îngrijorează pentru o clipă.
- Ștergi gresia cu mine? vine și reacția lui, te faci că n-o auzi, n-ai cum să o auzi, dar mai ales ce să-i răspunzi, sau ce să faci, de fapt să nu mai faci, traversezi în diagonală holul ștergând gresia, ajungi la ușa dormitorului, apeși clanța ușii cu talpa lui dreaptă, nu vrei să întrerupi mișcarea, dar, privind patul înțelegi că n-ai de ales și-i lași picioarele jos, doar după ce-l întorci încă o dată cu 180 de grade, orientându-l cu capul către pat. Îi treci un prosop mare pe sub spate scoțându-l pe sub brațe, înnozi capetele în față, nodul dublu îți pare nesigur, apuci prosopul cu ambele mâini săltându-i trupul, începi să-l tragi cu spatele, îți vine pe picioare, îl lași cu grijă jos, te-ntorci cu spatele la el, apuci prosopul din scurt până-i simți umerii pe coapse, doar capul trecându-i în față printre picioarele tale.
- Ține-ți brațele lipite să nu scape prosopul! eviți să-i privești ochii strânși, neputându-i privi de fapt, strângi tare coapsele să nu-i pierzi trupul când ai nevoie de ambele mâini să creezi spațiul prin care trebuie să treci cu trupul lui după tine, tragi de cadrul greu de metal, dar portalul cu funcții multiple e greu chiar pe roți, cele 150 de kilograme ale structurii nu se mișcă, nu se lasă ușor mutate, n-ai de ales și-i lași corpul la orizontală, privești vinovată urma udă de la ușă până lângă pat, capul lui e prea aproape și te încurcă în încercarea de a îndepărta portalul.
- Nu s-a spălat bine? mai treci o dată? te întreabă cu voce egală când îl apuci de picioare și-l tragi înapoi pentru a-ți crea spațiu de manevră, dar mai tare decât cuvintele te acuză privirea lui, disperarea și neputința, îți vine să urli, când, după o tracțiune eșuată constați că nici împins nu vrea să se miște, ești în pragul alunecării în plâns, disperarea ta crește exponențial când îi vezi privirile date peste cap studiind instalația, te simți de parcă tu ai fi cea goală sub privirile lui, sau ale altcuiva.