S-ar fi putut ca adultul să plece fără el la câmp, să încarce fânul, însă copilul, atent, a fugit pe urmele bărbatului, să nu-l piardă din ochi. A alergat cu vrednicie sute de metri până a prins căruța. Omul a tras de frâie, ca și când în urma sa ar fi alergat câinii de care se se temea să nu-i atace caii. Dar când a văzut copilul, s-a liniștit și fața i s-a luminat:
‒ Ce-i mă cu tine, a întrebat el copilul?
Puștiul abia mai respira, dar era hotărât să nu se se oprească din alergare până ce nu se va urca în căruță.
‒ Nene, ia-mă cu tine! Vreau să văd câmpul noaptea, să simt mirosului fânului proaspăt.
‒ Hai în căruță, îi spuse unchiul, vădit deranjat de prezența lui.
Acesta atât a așteptat și a sărit în car. De aici cerul nopți
era fascinant. Ochii lui nu se se săturau să privească bolta înstelată. O admira ca pe o carte deschisă.
Stelele erau adunate în zodii, fără să le deslușească, dar în mintea sa, ele erau ca și globurile într-un ocean care pluteau
infinit.
Caii mergeau alene, ca și când ar fi păscut din drumul așternut în cale. În car, iarba moale îndemna copilul să adoarmă, dar acesta, simțind răcoarea nopții
și adierea vântului, dorea să se bucure de privilegiul de a fi alături de unchiul său și să ia parte la escapadă. Pentru el era o peripeție să treacă noaptea prin sat, să fie în căruța pe care câinii o latră și să nu-i pese.
Liniștea nopții
fusese alungată de osiile carului. La marginea pădurii cosiseră otava de câteva zile, pe care o adunaseră în căpițe, pentru a se mai zvânta. Puștiul era elev în vacanță, la familia unchiului său și uimit de viața la țară. Îi vorbeau copacii, îl mângâia
iarbă, iar el adulmeca mirosurile verii ca și când s-ar fi aflat într-un tărâm vrăjit. Natura toată îl înconjura cu tainele ei.
La ieșirea din sat, o pantă lungă urca spre pășune. Era aceeași pantă care iarna devenea derdeluș și unde se se dăduse de multe ori cu sania. Panta era inclusă în drumul satului, care era puțin
circulat, dar care străbătea pârâul captat într-o conductă de ciment. În iarna trecută obținuse o sanie din curtea prietenului său. Nu-i fusese greu să prindă meșteșugul de a o stăpâni cu călcâiele proptite în zăpadă. Așa a putut să se lanseze cu sania pe pârtie. A încărcat sania cu fete și s-a avântat pe pârtie. În prima parte a traseului, sania a alunecat bine, dar când porțiunea de pantă s-a înclinat spre stânga, a scăpat frâiele saniei, alunecându-i picioarele. Nici nu a simțit când sania, scăpată de sub control, a alunecat pe partea dreaptă, gata să se răstoarne în pârâul ce trecea prin conductă., Noroc cu tălpile de fir ale saniei care s-au frecat de cimentul conductei iar acesta a oprit alunecarea..
Teama l-a cuprins, dar până când a urcat din nou pârtia, pentru o nouă lansare, a scăpat de frică. Sus, pe marginea pârtiei, îl aștepta câinele celui a cărui sanie o folosea. Câinele a recunoscut sania și l-a mușcat de picior, cu fălcile larg căscate. Nu i-a dat drumul cu toate că proprietarul saniei, striga cât îl ținea gura dorind să elibereze copilul.
‒ Dă-i drumul potaie!
Însă câinele parcă își ieșise din minți. L-a
tras și de turul pantalonilor.. Prin tăietura făcută de colții jivinei prin materialul textil se se vedea pielea învinețită și urmele dinților animalului.
Copilul nu plângea, doar strângea sania la piept, încercând să se apere. Norocul i-a venit din partea unchiului care se întorcea acasă. Astfel, acesta a luat câinele de zgardă și l-a aruncat în curtea proprietarului saniei. S-a auzit un scheunat scurt apoi câinele a tăcut.
Acum, copilului îi venea să plângă de bucurie că scăpase de animal, dar nu dorea să-l observe unchiul și să râdă de el. Avea și puștiul mândria sa. Așa că a rămas pe pârtie, cu toată ruptura din pantaloni, cât timp încă nu simțea frigul.
Următoarea cursă pe zăpadă a fost mai scurtă. Sania pur și simplu a ajuns în șanț.. Una dintre fete a fost îngropată în nea ca și când ar fost smulsă de o mână nevăzută și aruncată în zăpadă strânsă sub streșinile caselor deszăpezite gospodărește. Puștiul s-a ridicat de îndată să șe scuture de zăpadă atunci a zărit-o pe cea de-a doua fată care era căzută în șanț. Cele două fete erau verișoarele sale care erau de o seamă cu el. În fața lor dorea să treacă drept și curajos dar se părea că ceva îi stricase planul
Fata aruncată în zăpadă, zăcea întinsă pe burtă. Dezorientată, ea se se simțea precum un om de zăpadă prăbușit,cealaltă scâncea ușor.. Pentru o clipă l-a cuprins teama, la gândul că fetele ar fi pățit ceva rău. Dar teama s-a îndepărtat repede când a zărit mâna uneia dintre fete care strângea neaua pregătindu-se să-l lovească cu bulgări. S-a încins o adevărată răfuială cu bulgari de toate dimensiunile ce zburau în toate direcțiile.Cele două combatante aveau toate șansele să-l învingă dacă un gogoloi de zăpadă nu ar fi spart geamul unei case aflate în drum . Proprietarul, o babă înverșunată auzind zgomotul pricinuit de lovitură a ieșit din curte să ocărească copiii.
-Știu eu ai cui sunteți fir-ar să fiți de neastâmpărați. Nu mai prididiți cu joaca dar să faceți ceva treabă nu sunteți în stare! Cine îmi repară fereastra?Copiii auzind vorbele au luat-o la fugă fără să mai privească în urmă..Va chem eu la primăvară să-mi săpați grădina. Iarna a trecut repede acum
în noaptea înstelată privea din căruță cerul, în timp ce caii mergeau alene. Simțea toate hurducăturile cum îl scuturau pe drumul de țară plin de gropi.
Dar parfumul florilor de vară îi învăluia nările. Arome suave veneau de peste tot.
Era vară, iar sufletul renăscuse. Noaptea în crâng, doar greierii îi putea asculta, în timp ce unchiul încărca nutrețul în căruță. Îi urmărea mișcările, apreciindu-i puterea cu care răsturna claia în car, și i se părea că vede un voievod din alte timpuri ce se luptă cu vrăjmașul. În lipsa unui dușman autentic, omul se învrednicise să-și pună forța la întrecere cu șira de iarbă strânsă ca și cum vitregiile naturii l-ar fi pus la încercare.
Drumul de întoarcere părea mai scurt.
În pragul curții
unde erau așteptați de mătușă, unchiul i-a propus să se se ascundă în vârful clăii
răsturnate, să încerce să o păcălească femeia Copilul s-a supus cu toate că firele de iarbă uscate îi zgâriau pielea iar praful se strânsese în jurul său, dar dorea să-i satisfacă dorința unchiului care-i făcuse plăcerea să-l plimbe cu căruța.Bărbatul era convins că femeia nu știa nimic de plecarea puștiului pe urmele sale.
Ajunși acasă, omul deschise poarta și băgă caii în curte. Femeia, vădit îngrijorată, i se adresă acestuia:
‒ Bărbate, ce ne facem? A dispărut copilul! L-am căutat peste tot și nu l-am găsit.
Omul o privi cu seriozitate, încercând să-și stăpânească dorința de a râde.
‒ Deh, știu eu, spuse el. Să vedem ce putem face.
Apoi, întorcându-se către atelaj, strigă:
‒ Băiete, arată-te, că mătușa este speriată rău.
Chiar în acel moment, din vârful carului, se ivi ciuful copilului, și se auzi râsul acestuia.
‒ Fi-ți-ar să-ți fie, explodă femeia către soțul ei.
Mai să-l ia la bătaie pe acesta.
‒ Mie îmi crapă inima și tu ai poftă de glume?
Și tocmai ea începu să râdă.
‒ Stai femeie, că nu l-am luat eu cu mine. El a alergat după car și m-a rugat să meargă cu mine.
Seara ce a urmat a fost tihnită și consumată în jurul cinei.