Ieri am mers cu un milimetru pe oră mai încet decât alaltăieri fără să-mi propun. Am văzut trei nuanțe cu doi la sută mai estompate din cele peste zece mii câte sunt la oră de vârf pe orice bulevard serios din lume. Efluviile de parfumuri fine și scumpe ale colegelor mi-au părut cu o miime mai puțin excitante decât cu o zi înainte iar cafeaua de la ora opt mi-a accelerat pulsul cu o sutime de bătaie mai mult. Ieri mi-au murit cu patru sute de milioane de celule mai mult decât alaltăieri așa după cum încă zece-cincisprezece mii de neuroni și-au luat adio de la creierul în care îi adăpostisem de zeci de ani. Trei sute de riduri micronice noi îmi brăzdează pielea de ieri în timp ce femeile superbe pe care le văd zilnic în perindările mele mi-au părut ieri un pic mai puțin spectaculoase decât alaltăieri, ba chiar una a ieșit definitiv de pe lista mea de victime potențiale ale unei iminente invitații la cafea. Nivelul meu de toleranță a societății a mai scăzut cu zero virgulă zero doi la sută iar cel al vieții cam tot așa. Dacă ieri deja eram acru ca un castravete cornișon bulgăresc, alaltăieri încă mi se mai simțea un pic de dulceață de banană uitată la soare. Cerșetorului de la colț îi dau zilnic cu cincizeci de bani mai puțin iar strada o traversez pe roșu cu o poftă din ce în ce mai mare deși cu pași din ce în ce mai mici. Înjur mai sonor, mă încrunt mai des, socializez mai anevoios; nu mai port ceas. Nici maiouri de plasă. În schimb, port pică tinerilor și ciudă celor de vârsta mea care nu au nevoie de căciulă când e vânt ori de dopuri de urechi pentru a dormi. Cretinul de polițist din intersecție mă ia cu "nene" iar pensionara cu haine fistichii din parc îmi face ochi dulci. Unicii mei prieteni, vampirul Eleonorus și fantoma Brighita îmi apar tot mai des și în realitate ca să-mi spună că abia mă așteaptă să mă duc la ei să jucăm remi pe îmbălsămate. Am draci! Mulți! Mai am de făcut, după calculele mele, treizeci și opt de fapte bune să scap de ei. Sunt fapte bune restante din tinerețe. Timp nu mai am. M-am înscris pentru o dispensă la Dumnezeu și îmi vine rândul să mi-o justific în anul 2648. Mă tem. Timpul zboară și încă nu știu ce să inventez ca să mai primesc ani pentru repararea tuturor greșelilor dar scriu poezii, și asta mă ferește de boli al naibii de bine încă din 1342, când am avut șansa să mă nasc după unsprezece încercări nereușite ale primei vrăjitoare arse pe rug pe meleagurile astea ciudate, ciudate, ciudate...