Nu trebuia decât să inspire și să expire și vocala avea să apară. În clipa dintre inspirație și expirație cuvintele există, nevăzute plutesc în eter ca o pânză de păianjen, celestiale, așteptând doar rostirea. Asta trebuia să facă Lù Teòp, să deschidă unghiul dintre cuvinte și să intoneze vocala accentuată concomitent cu ivirea culorii în zare. Așteptarea era pură nostalgie, nimic nu anunța ce avea să se întâmple. De altfel, niciodată nu s-a cunoscut dinainte rezultatul, încercările au rămas în istorie ca ceva miraculos de simplu, titlurile răspândite încă din Epoca Intonării Rimelor conținând sîmburele fonemic și electrizant al imaginii Sinapsei Unu, cea fără de culoare și singura deținătoare a tuturor celor douăsprezece simțuri. Lù Teòp folosi Alegerea în timp ce gândurile i se îndreptară spre Azùm. Ea îi spusese la plecare să ia în suflet codul lor pentru conectare la Sinapsa Publică, creat de Briza Erìbùi în seara roșie când parfumurile lor s-au contopit în Vocala Clipei și au rămas, dublă spirală, în praful timpului.
Furtuna se arăta la orizont, venea încet, o umbră crescând pe o cârjă orbitoare, cu brațe înfășurate în propriul sine, conștientă de zâmbetul pe care îl purta drept mască. Ultima furtună dăduse naștere Impulsului, sinapsele devenind atunci, pentru o clipă, pură intonație. Doar culoarea a rămas în amintire, purtată de polen între consoane, între consoane și vocale, între vocale, între derivatele lor, ale gândurilor și instinctelor: Intuiție Originară, așa a intrat în istoria Nostalgiei, ca o perdea neuronală încărcată de nădejde. Lù Teòp tresări, nu-i venea să creadă că Alegerea seamănă izbitor de mult cu Azùm. Clipa era acolo! Trecut, prezent, viitor, totul comprimat într-o intuiție... Cele douăsprezece simțuri se contopiră! Lù Teòp inspiră. Expirația pluti, aproape simultan, ca un semn de mirare, încărcată de furtună. Din ea se desprinse încet, alunecând roșiatic spre sinapse, o răsuflare ca un zâmbet. Nostalgia intră, pentru următorul an, în Eclipsa Amplificatoare de Emoții.