S-a întâmplat exact în dimineața nopții în care o visase pe femeia perfectă: i-a căzut în cap, nu mult după ce ieșise din bloc spre locul de muncă, o femeie. Era încă întuneric, nu au existat martori ai uluitorului eveniment. Inițial a crezut că era un manechin aruncat de la etaj, o glumă prostească a tâmpitului de la opt care arunca tigăi și perne când se îmbăta. Dar nu, nu fusese un manechin. O femeie adevărată aterizase din cer, îl lovise pe umărul stâng și poposi între două băltoace, pe trotuar. Șocul nu fusese prea mare nici pentru el, nici pentru femeie. Printr-o derogare misterioasă de la legile gravitației, corpul necunoscutei nici nu cântărea prea mult și nici nu se zdrobise de asfalt. S-a ridicat rapid, s-a scuturat, și-a aranjat părul și a întins o mână: bună, eu sunt Grațiela! El era mut. Grațiela nu numai că nu se făcuse zob, dar mai era și o femeie superbă, cu vino-ncoa și cu vizibil interes în priviri. Femeia perfectă pe care o visase... O atinse fără să zică nimic, mai întâi îi luă mâna, apoi umărul, îi mângâie gâtul, i se apropie de el și îl mirosi, o sărută, o luă în brațe... Ea, toată un zâmbet, de parcă dăduse peste Elvis în zilele tinereții lui de băiat frumos. El o duse acasă, la naiba cu serviciul. În lift deja o ceruse de nevastă iar pe palier, în timp ce își căuta cheile, îi promisese luna de pe cer și vreo două stele. Ea, toată un zâmbet, în continuare. El o dezbracă și se minună cât de frumoasă era și cât de zâmbitoare. Atât i-a durat minunea: Grațiela s-a transformat în fum exact când un batalion de hormoni masculini se auzea mărșăluind în juru-i. Visul femeii perfecte atât fusese visat. Atât se visează, altfel toți bărbații ar fi fericiți și toți scriitorii bogați. Ori așa ceva nu încape pe pământ.