Doar una din două avea de ales și a ales ploaia. O iubea în secret și de departe pe femeia superbă cu care își intersecta drumul spre serviciu aproape în fiecare dimineață dar a preferat ploaia. O entitate fără de formă și fără de nimic altceva în afară de glas îi apăruse în somn și îl pusese să aleagă: ești mult prea norocos, adori ploaia și ți-a căzut cu tronc femeia cu care te tot întretai dimineața, alții nu au nimic, alege una. A ales ploaia, v-am mai spus. Entitatea nu i-a mai apărut de atunci. Și nici domnișoara minunată care pășea grațios, cu frecvență aproape zilnică, pe trotuarul dintre două bulevarde, întorcând capetele majorității bărbaților și făcând ca lumina dimineții să pălească pe lângă ea. Probabil își schimbase serviciul sau bulevardele ori ora de pășit, gândea el, deloc mistic, doar un pic îndurerat și mai mult nu. Ploaia continua să apară și era frumos și bine, îl făcea fericit atât cât un lucru perfect te poate face deși frumoasa pe lângă care pălise lumina dimineții dispăruse și peisajul părea, acum, întrucâtva incomplet. Lui îi ajungea ploaia. Se oprea adesea în inima ei de apă, la vreun semafor sau așa, pur și simplu, își cobora umbrela, își lua pălăria de pe cap și își ridica, extaziat, capul spre cer să primească din plin binecuvântarea lichidă a cerului. Nu mai trebuia să își împartă iubirea în două. Treizeci și patru de domnișoare trecătoare și ele zilnic pe trotuarul dintre două bulevarde, superbe cum numai domnișoarele care merg prin ploaie pot fi, i-au remarcat atunci singurătatea după ce îi remarcaseră eleganța și, eliberate în sfârșit de gelozie, l-au întrebat pe rând de sănătate, nume, telefon și pasiuni. Treizeci și patru de nopți le-a răspuns tuturora în budoarele lor, cu lux de amănunte, dar s-a întors în fiecare dimineață, cu pasiune, la cea mai mare iubire: ploaia.