Mama! Habar nu avea ea pe unde trebăluiam eu cu gândul! Cât de departe sau – cine știe?! – cât de aproape eram când ea mă simțea, mă vedea exact lângă ea, acolo în preajma unei măsuțe cu pătrunjel concret, de-a mai mare verdeața! Acolo, de fapt, aici, când sigur sunt anul II la Litere. Mai ales în curtea noastră. Purtând deloc de formă un șorțuleț cu volane ce cu chiu cu vai ascunde fusta de bunica imaginată la Ileana ei dragă... Și simți cum coapsele stau să-ți explodeze... Sigur trebuie să mă fi îngrășat, asta de nu cumva și mai mare voi fi crescut! Deci, danteluța așa de iscusit concepută, de o întâmplare anume pusă mai apoi repede să-mi scoată în evidență umerii, grația lor, iată tabloul perfect al zilei! Unicul! Și te strig: Vino să vezi cât sunt de frumoasă! Azi, aici, în locul și timpul atât de palpabile, mi-am creionat pentru prima oară pleoapele și ochii mi se fac tot mai castanii, de dau în ciudă castanii. – Răstoarnă și găletușa galbenă! – mă îndeamnă mama. Guri însetate, roșiile zvâcnesc: mușc din una, nu-i dau dreptul la „pasta de tomate”. Septembrie cald, septembrie bun! – cum și alții ziseră! Din ovalul bătăturii noastre fac o piruetă pe Elisabeta! Platanii au frunze crescute direct din cărți, de-aia și aerul lor de uriași! Mireasma ce te dă gata! Pășesc tainic în tandem cu alura livrescă, deloc artificială, de lorzi ai toamnei ce stă să înceapă. Pantofii îmi sunt din lac, se vede în ei coronamentul cerului, drumul acesta prin timp, ca prin propria lume. Dau să prind: înțeleg dreptul la intimitate. O rană, ca o floare de narcis, amprentează, parfumată, trecerea. Nicio povară! Străzile devin atât de curate! Și mersul... Un vânticel altfel ia câte o frunză... ia câte o frunză... și-mi place să dau la o parte perdeaua invizibilă, să mă fac colega, prietena, sora de-o eternitate a mamei: învățăm împreună pentru examenul la Folclor...