poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Apoi reîncepe forfota obișnuită
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-08-16 | | Era în mintea noastră, de copii, un cal năzdrăvan. Și cum să nu fie? Se povestea despre el lucruri ca despre calul lui Harap Alb. E drept, Cezar, calul bunicului, nu zbura ca vântul ori ca gândul ca să-l slujească ori să-l salveze pe Fiul de împărat. Dar el și-a salvat stăpânul atunci când acesta și-a rupt piciorul. Și ne miram, atunci când am auzit întâmplarea, că de ce n-a început, ca o poveste, cu A fost odată ca niciodată… Poate pentru că știam atât de bine locurile și personajele? Da, le cunoșteam. În fiecare vacanță, bunicul și bunica ne țineau locul părinților, iar pe Cezar îl călăream, cu rândul, ducându-l la adăpat la fântâna din Părăul Furcii. Locul unde s-a petrecut întâmplarea, via din Rusu, de lângă Lunca cea Frumoasă, iarăși îl știam atât de bine. Ca-n fiecare toamnă, cu două trei săptămâni înainte de culesul viei, bunicul împreună cu Cezar își petreceau aici zile întregi. Ba, chiar și nopți. Stăpânul mai grebla printre butucii de vie, așa de bine, încât se vedeau și urmele lăsate de păsărele, mai aduna prune ori nuci, mai repara coliba din stuf ce îi ferea de soare ori de ploaie pe cei ce-i adăpostea, iar pușca lui, cu sare în loc de alice, îi ținea la distanță pe eventualii prădători. Calul păștea în voie printre prunii, caișii și nucii dimprejurul viei. Într-o bună dimineață, ajuns aici, bunicul, când a vrut să descalece, a făcut o mișcare greșită și dintr-odată s-a trezit trântit la pământ. Vru să se scoale, dar, în acel moment, simți un junghi, ca un cuțit, în piciorul stâng. După un timp mai încercă odată, dar durerea de nesuportat reveni. Vai de mine! Mi-am rupt piciorul. Ce să mă fac? Încercă să se tragă mai înspre drum doar va trece cineva să-l ajute. Nu putu din cauza durerilor. Începu să strige, doar îl va auzi cineva, dar n-avea cine, nici un om nefiind prin apropiere. A rămas așa, culcat, privind cerul, apoi închise ochii. Deodată, simți o răsuflare caldă. Era Cezar care se lăsase la pământ, parcă l-ar fi îndemnat să-l încalece. A încercat, dar n-a putut din cauza durerilor ce le simțea chiar și la cea mai mică mișcare. Dintr-o dată calul s-a sculat, apoi a dispărut într-un trap întins. Bunicul a rămas în aceeași poziție. Cezar a fugit, nu chiar ca vântul și ca gândul, ajungând în curtea casei. După un timp bunica, care trebăluia prin casă, a auzit zgomot în curte. Când a ieșit, l-a văzut pe Cezar ce stătea lângă căruță. Bătea cu un picior pământul și fornăia pe nas. Nu i-a trebuit mult bunicii să înțeleagă că ceva s-a petrecut la vie și Cezar vroia s-o vestească. L-a înhămat repede, apoi a trecut și l-au luat și pe unchiul Zaharie și, într-un suflet, au fost la vie salvându-l pe bunicul. L-am cunoscut pe Cezar târziu, după război, când era bătrân . La începutul celui de-al doilea război mondial, povesteau ai casei, Cezar era un cal arătos și în putere. A avut soartă de om fiind mobilizat (rechiziționat pentru nevoile armatei).Un timp nu s-a mai auzit nimic despre el. Într-un tîrziu a sosit pe adresa bunicilor o scrisoare de la tata care comanda un pluton de infanteristi undeva pe dealurile de la Dalnik, din în apropierea Odessei. Spunea tata că odată făcea apelul soldaților. Vocea îi era ridicată. Din depărtare s-a auzit un nechezat de cal. Când a început, cu aceeași voce, să dea comenzi, același nechezat. N-a trecut mult timp și nechezatul, tot mai puternic, s-a apropiat ocolind la mare distanță grupa aflată la instrucție. Apoi, dintr-odată, în răpăit de copite, s-a apropiat. Întreaga grupă privea uimită calul, un armăsar înalt, dar costeliv, cum au ajuns aproape toți caii rechiziționați de armată din gospodăriile țărănești. Feciorii îmbrăcați în haine militare nu înțelegeau ce se întâmplă, de ce calul privește spre ei ciulind urechile și dând din coadă. Cel mai uimit era însă tata. Recunoscu armăsarul și strigă spre el:”Cezar”. Cezar se apropie și-i puse capul pe umăr preț de un minut. Întâlnirea, la aproape o mie de kilometri de casă, a fost emoționantă. Despre ea s-a vorbit în tot regimentul. Cezar s-a întors după război acasă. Poate și pentru a-l cunoaște noi,copiii de atunci, și a-l purta atâția ani în amintire. Tata a rămas în acele depărtări venind-i acasă doar amintirea. Amintirea lor, a bunicilor, a tatălui și a lui Cezar, se va stinge odată cu cei ce i-au cunoscut. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate