Niciodată Nora nu i se păruse așa de – ufff! cum să-i zică?! − așa de frumoasă! Ba nu! Așa de luminoasă! Mțțțț....mțțțț, nununu..., în mod cert nu de asta era vorba sau poate că da, de „asta” și de încă ceva pe deasupra: Niciodată Deea nu i se păruse așa de picată dintr-o arie cu acces prohibit pământenilor,... pământencelor! Destul de palidă, cu cearcăne suficient de adânci, cât să-i sublinieze frumusețea aceea din prima zi, când ingrata îi luase prizonier băiatul!! Da, asta trebuie să fi fost! Dar de ce, de ce tocmai acum?! De ce acum i se arăta vedenia asta, cu chip de femeie sălășluind cine știe ce rusalcă?! I-a zâmbit în exterior și chipul celeilalte a adunat cu chipul în jos lumile, dar Deea l-a pus de față pe Dumnezeu... O cană de cafea? – se arătase ea deodată pământeancă! Amară să fie sau...?! – nu reușise Nora să-și articuleze pe deplin naivitatea, căci gestul doamnei antrenase altă legislație...

Îmbătrânise!

Așa de mult că Deei i s-a făcut milă. Și a simțit prin ochii soacrei timpul pe sfârșite, felul în care trebuie să fi privit dânsa măslinul împodobit cu de toate, licărul sfânt din spatele culorilor, viața ce avea să continue, mai ales obstinația tragică de a lăsa din sine o urmă, fie și minusculă, în casa fiului ei. Ca bună rusalcă ce se afla, a lăcrimat:

ce triști erau oamenii,

cât de singuri,

de neadevărați

în vanitățile lor aspre deloc date cu Dumnezeu

A privit-o cu iubire, a făcut-o, pentru o clipă, „mama ei”