– Salut, Iulian!
– Salutare, Mihai! Cum o mai duci?
– În general bine, cum mă știi. Doar că zilele astea m-au bântuit niște gânduri mai negre, probabil și după întâlnirea cu un coleg din liceu, un om pe care îl cunosc de peste 20 de ani.
– A pățit ceva? Ce te-a tulburat atât de mult? Dacă îmi poți spune, desigur.
– A, nu e niciun secret, stai liniștit! Și nici măcar nu este vorba despre vreo pățanie, ci mai mult mi-a atras atenția felul în care vede el viața acum, la 42 sau 43 de ani. Era copleșit de o stare maximă de nemulțumire pentru tot felul de lucruri, de la cum merge lumea, cum ne omoară politicienii viitorul copiilor, corupția de peste tot și până la stresul de la serviciu ori diversele neînțelegeri din familie. Nu știu cât de mult credea în tot ce spunea sau doar se agăța de aceste gânduri cu atâta înverșunare pentru că avea nevoie să își justifice starea de lehamite. Până la urmă a repetat cuvintele „nemulțumit”, „sictirit” și „silă” până am obosit și mi-e teamă să nu-mi fi dat și mie ceva din energia asta. Oricum, parcă omul era sătul de viață și cred că asta m-a impresionat mai mult, mai ales că îl știam plin de entuziasm în liceu. Și acum câțiva ani își păstrase felul acela de a fi, sau cel puțin așa mi s-a părut.
– Se poate să-ți fi dat și ție puțin, din câte observ. Măi Iulian, tu ești copil?
– De ce spui asta?
– Păi înțeleg să te mire, să te mâhnească și chiar să te doară sufletul pentru colegul tău, dar să spui că e posibil să-ți fi dat și ție ceva din energia aia negativă, asta n-o mai înțeleg. Nu îți poate da nimeni așa ceva decât dacă tu primești.
– Interesant. Aș spune chiar că sunt de acord. Dar de unde crezi că vine schimbarea lui de atitudine, adică ce te poate face să vezi dintr-o dată totul în negru?
– Iulian, nu știu dacă „dintr-o dată”, de fapt nu cred că este posibil ca orizontul să ți se întunece brusc atâta timp cât nu ai trecut printr-o traumă. Din ce mi-ai spus, miezul problemei lui este nemulțumirea, indiferent cu ce cuvinte o numea. Și, mă rog, ce este nemulțumirea?
– Un fel de nerecunoștință?
– Exact! Dar asta înseamnă că ești nerecunoscător față de cineva, iar în cazul colegului tău, ca să mergem direct la subiect, față de Cineva.
– Cum așa?
– Iată cum: atunci când ai devenit nemulțumit până ce ți-a pierit cheful de viață, semeni destul de mult cu cel care a devenit suficient de orb cât să nu se mai sinchisească să privească spre flori. Nemulțumirea este orbire sufletească, este nerecunoștință față de Creatorul tău și al întregului univers. Știi de ce și de câte ori ar trebui să Îi fim recunoscători?
– Păi... Fiindcă ne-a creat, Și-a trimis Fiul să moară pentru noi...
– Cu siguranță pentru toate acestea! Dar fiecare în parte, în viața sa, într-o singură zi de viață, de câte ori ar trebui să-I mulțumească?
– Probabil te referi la ceea ce știe orice credincios: pentru sănătate, hrană, pentru cele necesare traiului, pentru orice ajutor sufletesc...
– Da, pentru ele, însă dincolo de toate cele știute, orice om ar trebui să mulțumească mai ales pentru cele neștiute.
– Adică?
– Adică pentru binefacerile care ni se fac, dar pe care nu le conștientizăm, nu reflectăm asupra lor decât extrem de rar, așa cum nu ne gândim la milioanele de procese biochimice, biofizice din interiorul trupului.
– Și tu cam de câte ori pe zi crezi că ar trebui să ne exprimăm recunoștința față de Dumnezeu?
– De atât de multe ori încât este pur și simplu imposibil să o facem! Însă tocmai această conștientizare că suntem mereu în urmă la capitolul recunoștință, tocmai ea ne ajută să ne păstrăm recunoștința, mulțumirea pentru darurile primite neîncetat. Așa înțelegem că Îi suntem datori, infinit datori și că numai marea Sa bunătate ne taie datoria, pentru că, așa cum știi, vorbim despre Stăpânul Milostiv ce șterge întreaga datorie acolo unde este recunoștință și cerere smerită. Iar cel care conștientizează această datorie nu are cum să nu rămână în smerenie, pentru că știe clar: el este marele îndatorat iertat.
– Cum ai ajuns la concluzia privind acumularea „datoriilor” într-o singură zi? Lăsând la o parte teologia Jertfei lui Hristos, care, evident, ne îndatorează absolut.
– Nu este ideea mea, mi-a spus cineva care o auzise de la un bătrân, într-o mănăstire din Neamț. I-a zis monahul cunoștinței mele, un tânăr foarte priceput la matematică: „Dumnezeu nu te ajută doar dimineața, seara, pe la prânz și când ești în călătorie. El te păzește în fiecare secundă a vieții tale și tu nici unu la sută nu îi mulțumești, că nici nu poți să rostești de atâtea ori «Mulțumesc, Doamne!». Dar problema este că nu pricepi cât de îndatorat ești. Dumneata stai bine cu socotelile: ia gândește-te câte secunde are un ceas – 3600. Bun. Ia înmulțește 3600 cu 24 de ceasuri dintr-o zi și vei vedea că de peste 80000 de ori ar trebui să-I mulțumești, pentru că în orice clipă ai putea să suferi vreo vătămare. Dar asta nu e tot, din moment ce orice suferință a vreunuia dintre apropiații tăi înseamnă și pentru tine suferință. Deci dacă ai cel puțin 10 persoane la care ții mult – părinți, frați, copii, prieteni – în viața asta, atunci de opt sute de mii de ori pe zi ar trebui să mulțumești. Acum gândește-te la o mamă care are zece copii, pe cât de îngrijorată este pentru a-i crește, pe atât de recunoscătoare trebuie să fie. Deci, spune-mi, te rog, cine înțelege că ar trebui să zicem de un milion de ori pe zi «Mulțumesc, Stăpâne, Creatorul, Mântuitorul și Proniatorul meu!»? Aproape nimeni, dragul meu”.