O zi lungă


Apelurile telefonice au fost inutile. După câteva sunete anoste, telefonul primea ton de ocupat. Asta l-a determinat să se deplaseze repede de la masa de scris spre locuința mamei sale. Era nefiresc să plece înaintea orei 13. Îi lua mult să se concentreze pentru a găsi fraza necesară construcției literare. Odată găsită, urmau câteva ore fertile ale creației. Întreruperea acestui program îl enerva, însă marea nedumerire i-a dat-o telefonul. Dorea să afle ce se întâmplase, să-și obțină liniștea din dialogul cu mama sa. Însă acum nu era posibil, de fiecare dată când suna apelul se întrerupea.
După moartea soțului ei, petrecută în urmă cu câțiva ani, lucrurile s-au înrăutățit. Singurătatea, inhibițiile puternice, încrâncenarea și refuzul ei de a accepta realitatea, au izolat-o treptat într-o lume doar a ei. Comunicarea cu ea era din ce în ce mai dificilă. Nemulțumirile se accentuau zilnic până acolo încât prezența comună devenise obositoare. Fiul se simțea frustrat. El dorea să comunice, își iubea mama, dar aproprierea lor, fie doar verbală, era obositoare. Îl obosea fiecare cuvânt care nu-și găsea ecoul. Singurătatea o copleșise. Nu reușea să-și stăpânească emoțiile care, ritmic, lucrau în defavoarea sa. Se îndepărta de realitate cu aceeași viteză cu care tăcerea se instala în mintea ei. Părea că boala de nervi se instalase confortabil în psihicul ei.
Dar, în acea dimineață, spaima de a se fi întâmplat ceva cu propria mamă l-a copleșit. În grabă a ajuns la apartamentul acesteia, unde misterul a continuat. Doar cu ajutorul bătăilor regulate și din ce în ce mai puternice în ușa apartamentului, aceasta s-a deschis. Din sufragerie, de la televizor se auzea muzică populară. După ce deschise ușa, o văzu pe mama sa buimacă, vădit încurcată, pașii nu o mai ajutau. Brusc căzu din picioare.
Nu știa ce să creadă, nu știa ce să înțeleagă. Să fie de vină anemia pe care mama sa o căpătase din risipirea resurselor corpului ei? În casă era mâncare, însă ea, din lipsa apetitului alimentar, uita să mănânce.
Derutat, fiul se strădui să o ridice. Dar nu reuși. Atunci își puse toate forțele să o ducă în dormitor, să o urce în pat pentru a se putea relaxa. Ea se opunea cu forțe slăbite, neînțelegând ce se întâmplă. Cu greu, după aproape o oră ajunse cu ea în cameră.
Singura opțiune valabilă era să cheme Salvarea care îi solicită date concrete despre mamă, despre sănătatea ei, despre adresă. Totuși, nu avu mult de așteptat, Salvarea nu întârzie foarte mult. Doi sanitari nehotărâți, deranjați la gândul că vor transporta pe scări o targă cu o persoană bolnavă, au bătut la ușă. Fiul deschise repede și îi invită la căpătâiul patului unde mama sa se chircise de durere.
Aparatele aduse din salvare nu înregistrau nimic suspect. Suferința mamei era însă evidentă. Pe fața ei se citea neputința și durerea. Deshidratarea, alăturată anemiei, o doborâseră. Cei doi reprezentanți ai spitalului nu făceau față să o urce pe targă, deși avea un corp firav . Fiul, tremurând, se alătură efortului acestora. În plus, spațiul strâmt al scărilor îngreuna transportul mamei.
În fața blocului se despărțiră. Salvarea nu transportă și însoțitorii. Așa că fiul se întoarse în apartament să-și pună ordine în gânduri. O cafea a fost binevenită. Apoi, cu actele la el, se îndreptă spre spital. Vremea ploioasă, ca o revoltă a naturii asupra haosului uman, produsese bălți enorme care străjuiau străzile. Însă le feri cu grijă.
La spital dezorganizarea era vădită. Părea o dezordine tolerată care avea rolul să inducă teamă. Aici nu avea de făcut decât să aștepte și să accepte tabloul suferinței. Devenea un corpuscul minor integrat într-o colectivitate haotică, dominată de iluzii. Așteptarea îi fu curmată de un doctor care cerea detalii despre mama sa. Surprins, el vorbi:
– Nu știu domn doctor ce să spun. Mama este stăpânită de emoții negative. Se plânge de dureri de spate, de picioare. Vorbește greoi, hazardat uneori, probleme amplificate de neliniști. Are colesterolul mărit.
Doctorul răspunse sec:
– Nu sunt suficiente date. Vom face analize. Vă anunțăm noi.
Apoi se îndepărtă.
Toată această discuție cu medicul i se păru ca un troc prin care o persoană necunoscută testa terenul dar și pacientul în vederea unei posibile tranzacții. Nu mai întâlnise acest mod de a fi evaluat un bolnav. Era atent la limbajul și tonul său pentru a crea o imagine bună în fața doctorului, pentru mamă și pentru sine, astfel încât medicul să aibă încredere că este posibilă comunicarea, dar și speranțe pentru eventuale negocieri.
Infirmierele și asistentele îmbrăcau atent haina importanței și a falsei grandori. Treceau pe hol cu pas sigur și privirea ageră. Scaunele mobile aveau personalitate, fiind vânate și apreciate. O lume a relațiilor se croșeta din cuvinte și priviri în fiecare secundă, tot așa cum se construiau universuri imprevizibile. În aceste condiții, reluă așteptarea, hotărât să aibă răbdare.
La un moment dat se auzi strigat. Un alt doctor avea informații. Viziunea noului doctor era de tatonare și conținea dorința înțelegerii și cunoașterii situației. Doctorul îl chemă în cabinetul său spunându-i:
– Mergi pe săgeata galbenă!
Fiul se conformă, trecu prin holul secției de urgență. În cabinet, la geam, doi doctori examinau clișeul unei tomografii. Cabinetul era o parte a salonului, un salon aglomerat cu aer stătut, cu trupuri răpuse de boală, prăbușite în paturi și aflate la discreția timpului. Pentru ele, timpul nu mai are răgaz. Se măsoară cu durere, asemenea eternității fără de conținut.
Doctorii l-au privit cu uimire. În treningul ponosit pe care-l purta cu nonșalanță nu prezenta interes pentru ei, nicio atracție de pe urma căreia să reiasă că ar fi o sursă de câștig.
– Mama dumitale nu are analize proaste. Este doar dezhidratată. Tomografia arată însă că ar avea Alzheimer.
Tânărul îi privi cu interes, cu încredere, dar nu îndrăzni decât să le vorbească încet și fără vlagă.
– Vă rog, domn doctor, să o internați, să-și revină. Probabil că are și anemie.
– Asta noi hotărâm, îi răspunse categoric unul din cei doi doctori.
– Știi cumva că ar avea și alte simptome care ne-ar indica alte diagnostice? Îl întrebă același doctor.
Părând că le imploră milă, el spuse:
– Are coxartroză. O dor picioarele și spatele.
– De ce nu au întrebat-o pe ea? De ce nu au vorbit cu ea? se mira fiul.
Dar tot el își răspundea:
– Desigur, nu o cred...
Comportamentul medicilor lăsa de dorit. Fiul înțelese îndată că este un simplu martor al fărădelegii propovăduite de spitalul de urgență, unde medicina era din ce în ce mai circumspectă cu bolnavul, considerându-l un delicvent ce dorește să se trateze nemeritat pe banii bugetului de stat. Pentru medicii slujbași, în solda spitalului, pacientul este ca un bilet de loterie. Cu el pot câștiga, avansa în carieră, sau să fie un banal caz, nedemn de analizat și reținut, mai ales dacă nu este relația cuiva sau nu are alt statut social semnificativ.
Trist, foarte trist, concluziona fiul, total dezamăgit.
Unul din doctori îi vorbi:
– Vă rugăm să așteptați pe culoar!
Aici aglomerația crescuse. În ritm alert, tot mai mulți oameni erau aduși de mașinile de salvare. Într-un colț își strânse în pumni răbdarea. Orele treceau greu, frâmântările se înmulțeau cu fiecare clipă.
După două ore fu chemat din nou în salonul de la urgențe. Un doctor în vârstă, ce purta barbă, îl aștepta. Părea coborât din calendarul bisericesc. Îl privi cu răbdare. Dădea semne că este de acord cu el. Era mult mai răbdător decât ceilalți medici.
– Dar de ce aș interna-o pe mama dumneavoastră? Îl întrebă acesta.
– Este slăbită, o dor picioarele, spatele. Nu se poate deplasa, susținu fiul.
După o scurtă pauză, medicul reluă:
– În familia mea am avut 5 femei pe care a trebuit să le întrețin, toate având boli locomotorii. Dumneata, să înțeleg că nu te descurci cu propria mamă?
– Domn doctor, nu ați înțeles, mama are diverse afecțiuni care cumulate au contribuit la înrăutățirea stării sale.
– Da? spune-mi, îl întrebă medical, jucându-se cu o cutie de chibrituri aflată pe masă.
– Din propria sa încăpățânare nu vrea să meargă la medic, veni brusc răspunsul tânărului fiu.
– Adică susții că nu are încredere în ei?
– Dar de ce ar avea, domn doctor? Medicul de familie nu a venit niciodată să o vadă la domiciliu, cu toate programările posibile.
– Dar deshidratată, de ce este? îl ispiti reprezentantul corpului medical.
– Pentru că nu vrea să mănânce. I-a intrat în cap că se îngrașă. Acum, însă, vedeți, este slabită. Are nevoie de perfuzii. Stomacul ei s-a micșorat. Are nevoie de îngrijiri.
Doctorul oftă. Fiul privi în salonul supraaglomerat cu bolnavi de toate vârstele și cu diverse afecțiuni. Aceștia respirau greu, stăteau întinși în paturi și păreau cu toții resemnați, fiind asemenea unor foci pe o plajă, adunate la un loc într-un ținut înfrigurat supus primejdiilor ce pândesc la orice pas.
Pe femeia ce îi era mamă o văzu într-un colț îndepărtat al salonului, într-un pat murdar, cu pijamaua strânsă pe corp, cu urme de fecale în jurul ei și cu lucrurile murdare într-o pungă.
– Să-i punem o perfuzie, hotărî medicul.
– O, Doamne, ce buni îți sunt semenii într-o suferință, cei care au chipul tău, dar sufletul travestit.
– Nu am mâncat nimic toată ziua, i se adresă mama fiului său.
În dreptul geamului, la capătul opus al salonului, vede cum o femeie cade din pat sub ochii mirați ai doctorului de gardă. Acesta sare de pe scaun să ridice bolnava care se scurge din brațele lui și ajunge din nou pe parchet. Tânărul se îndreptă să dea o mână de ajutor, însă femeia țipa și se zbătea. Abia atunci doi brancardieri o ridicară.
Imaginea dezolantă din salon, suferințele afișate, au dat fiului impulsul respingerii realității crude. Îi era greu să accepte suferința, că sunt oameni de vârste diferite ce par abandonați proniei cerești într-un spital județean.
Îndemnat de dezordine, plecă să procure ceva de mâncare. La întoarcere o găsi pe mama sa plină de sânge pe mâini și cu perfuzia ce curgea pe parchet. Vru să-i spele mâinile în chiuveta de pe peretele aflat în fața sa și se uită spre asistente.
– Ajutați-mă să o spăl pe mâini!
Nimeni însă nu răspunse.
Între mâinile mamei și privirea dezorientată acesteia, se rătăci și își pierdu răbdarea.
– Nu se poate, ridică el glasul! Ajutați-mă!
Strigătul său fu, însă, în van.
Multe, prea multe priviri se încrucișeau. Dialogul orbilor părea țesut pe fețele cadrelor medicale. Multă suferință trebuie să le fi imunizat sufletul, gândi fiul.
– Ce facem cu femeia cu Alzheimer? întrebă doctorul.
– Domn doctor, nu o putem interna, avem în secția noastră și bolnavi cu COVID, interveni o asistentă.
– Vreau la WC, ceru femeia ce îi era mamă.
Aceasta, care până la boală fusese o doamnă asistentă la un dispensar, era acum o umbră fără personalitate, o frunză în vânt.
Fiul căută în telefonul său numele unui prieten să-l ajute. Găsi numele lui, dar acesta nu mai avea carnetul de șofer. Realiză că femeia nu mai avea pantofii în picioare. Nu mai contase ce se întâmplase cu ei, dar nici cu tălpile goale prin zăpadă nu putea pleca.
– Nu avem salvare să vă dăm, le spuse doctorul care nu îndrăzni să le ceară să plece pe jos sau cu o mașină de ocazie.
– Nu pot mamă să merg, se plânse femeia fiului.
Acesta își deschise ghetele să le dea femeii. El putea să meargă în ciorapii de lână croșetați de mama sa.
În ultima clipă, doctorul, rătăcit în hârtii, trimise un asistent să le ceară să semneze că răspund pentru plecarea pe cont propriu. Deja era prea mult pentru fiu care explodă:
– Nu vă este rușine? Să semnăm incompetența voastră? Asta ne cereți? Că nu sunteți în stare să asigurați internarea unui om epuizat și nici măcar să ne dați un mijloc de transport să mergem la domiciliu?
– Da, atunci voi semna pentru ingratitudinea voastră, incompetenților!
În salon se instală liniștea. Nimeni nu clipea și nici nu se mai mișca.
Tânărul semnă în grabă și aruncă hârtiile.
– Domne, nu vă supărați, acestea sunt posibilitățile, nu avem fonduri, spuse asistentul.
Fiul și mama sa nu mai ascultau. Cu mersul greoi și susținută de fiu, se îndreptară spre ieșire. În urma lor, vuietul necurmat al suferinței reizbucni ca o vâlvătaie, ce fusese domolită temporar, însă aerul proaspăt adus de revolta tânărului o aprinsese din nou.