Ziua în care am asasinat iarna a căzut într-o joi. Țin minte că se făceau 40 de ani de când o uram cum se urăște o rudă pisăloagă, o durere de măsea sau o iubită care te înșală: instinctiv, din toți rărunchii și cu poftă. Mă uitam pe geam cum ninge în joia aia și am simțit dintr-odată cum mi se rup apele tristeților acumulate în mii și mii de zile de iarnă în care îmi înghețaseră mâinile, mă îmbrăcasem cu zece sau unsprezece zdrențe de tot felul ca să nu mă îmbolnăvesc și tot tremuram, primisem în față bulgări de zăpadă aproape congelați de la copiii mai mari din cartier, strigasem după lumina zilei să nu plece la 4 după-amiază și să vină înapoi când deja începusem prima oră la școală și scrisesem cu mănuși la minus două grade în clasă, ani de zile... Și am decis să ucid iarna deși mult prea târziu. Nu puteam risca să văd iar străzi blocate de nămeți, oameni ca niște pinguini abia mergând și postări cu derdelușuri, schiuri, copii cu obrajii roșii sau reportaje cu cozi pe pârtii și șosele blocate de viscol, așa încât m-am înarmat cu un calorifer nuclear, un târnăcop de diamant și un lanț de titan, m-am suit în mașină și am condus zece zile și zece nopți până la Polul Nord, unde citisem eu pe la 7 ani că s-ar afla camera frigorifică pe care Dumnezeu o deschide câteva luni pe an așa, ca să nu se plictisească. Și într-adevăr am găsit locul; era mare, deschis și toate stihiile naturii invernale ieșeau din el spre noi, oamenii care se obișnuiseră să vină iarna. Fără să mai stau pe gânduri și cu o beție de adrenalină amețindu-mi ființa am intrat, i-am dat câteva târnăcoape termostatului blocat la -60 Celsius, am băgat în priză caloriferul nuclear, l-am setat la +90 de grade ca să distrugă definitiv ororile dinăuntru, am ieșit fuguța, am închis ușa mare până la cer și am ferecat-o cu lanțul de titan. De fericire nu mai simțeam nici oboseală, nici teamă. Am condus alte zece zile și zece nopți până înapoi acasă și am așteptat. Abia dacă trecuseră două zile și asasinarea iernii a început să dea rezultate: parcurile au îmbobocit, păsări colorate mi-au apărut pe la geamuri, crivățul a tăcut în pizda mă-sii iar pe la televiziuni au început să se perinde clasicii specialiști, experți, savanți și ecologiști care se dădeau cu curu' de pământ că e prea cald. I-am înjurat generos de mame, mi-am pus șlapii, bermudele, tricoul multicolor, ochelarii de soare și am ieșit să-mi colorez pielea de care iarna își bătuse joc și să-mi aerisesc ființa. Natura zâmbea, chicotea, duduia de energie. Lumea la fel. Din Cer, Dumnezeu îmi dădea din cap a dojană dar jur că nu părea supărat. În fond, l-am scutit și pe el de factura uriașă care precis îi venea ținând în funcțiune ditamai frigiderul de la Polul Nord.