Plouă și când plouă mă gândesc, mai nou, la amintiri, mai exact la mecanismul lor misterios pe care nu reușesc deloc să-l deslușesc și îmi dau seama, surprins, că primele mele repere în viață legate de memorie se datorează luminii. Aveam, probabil, în jur de 3 ani când am realizat că lumina care intra sub formă de raze în dormitorul în care mă trezeam după somnul de după-amiază avea viață proprie. Ea m-a făcut să mă trezesc emoțional și să conștientizez că trăiesc și că sunt parte dintr-o poveste miraculoasă. Țin minte cum rămăsesem cu gura căscată într-una dintre acele zile admirând oranjul după-amiezii cum își schimba nuanțele și unghiurile sub care cădea pe covor printre storuri și mă transformasem cu totul într-un semn al mirării. Ce se întâmplă cu acest colorit? De ce se mișcă? De unde vine, de unde a apărut? De ce nu e la fel când mă culcă mama, imediat după prânz? Nu știam nimic dar încercam să aflu, iar chinul acela dulce mă împlinea cumva, mă făcea să vreau mai mult, să experimentez cu lumina și să-i găsesc răspunsurile pe care (credeam eu) le ținea departe de mine și doar de mine, pentru că nu-mi vedeam nici părinții, nici surorile și nici prietenii intrigați în vreun fel de existența luminii sau chinuindu-se din cauza ei. Următoarea etapă a fost, în consecință, legătura dintre clipe și lumină. Nu știu dacă ați observat cât de mari sunt clipele de copil, poate că știți. Trăiam clipe fericite în universul celor 3 ani ai mei și vedeam, invariabil, lumina care le însoțea. Lumina naturală, nu alta, cea a unui soare pe care începusem să-l desenez peste tot, de la dosul fotografiilor din albumele de familie și până la trotuarele din fața blocului sau pereții centralei termice ce străjuia parcarea, soarele fiind primul neom cu care am comunicat în toată viața mea de homo imaginaticus. Îmi făcea mama baie în mod normal seara și nu eram entuziasmat, însă atunci când, foarte rar, mă spăla în cursul zilei și cădeau la noi în baie raze răzlețe de lumină prin geamlâcul de deasupra căzii eram fascinat. Clipocitul apei înnodat cu strălucirea ei dată de lumină mă făcea să visez ciudat și nu înțelegeam ce se întâmpla cu mine, la fel cum nu înțelegeam nici urâțenia clipelor triste sau chiar dureroase (am căzut pe scări, am luat bătaie de la copii mai mari și un nene m-a lovit cu bicicleta Tohan) când, surprinzător, un alt tip de lumină le însoțea. Da, era una languroasă, colorată parcă inegal și mirosind a searbăd sau a pantofii lui taică-meu peste care am căzut într-o duminică cu nasul și nu mi-a plăcut, chiar deloc, de mi-a rămas scrijelit adânc în urechi mesajul de râs al maica-mii, "duminica ar trebui să miroasă a trandafiri pantofii lu' tac-tu, hahaha!" Aceeași lumină neuniformă și acră era când n-aveam somn și mama ne obliga să dormim pe mine și pe soră-mea sau când, din motive pe atunci inexistente pentru mintea mea, mama plângea în balcon când întindea rufe. Începusem să fiu atent la lumină și să mă prind de viața din ea, să știu ce urma, ce clipe îmi era hărăzit să trăiesc: bune dacă lumina venea clară și puternică de la soare sau rele dacă oranjul ei sosea șters și mirosind a te miri ce. Când am început să cârcălesc primele litere, ajutat de mama, micul meu birou de linoleum parcă era în flăcări, atâta fericire simțeam iar lumina era acolo, iată; când am pierdut cei 2 lei dăruiți de tanti Grigorescu de la 3 să-mi iau bomboane Cip erau nori peste oraș și o lumină murdară abia dacă străpungea griul general iar eu am crezut că voi muri de foame și de necaz; când am reușit să merg fără ajutor pe ditamai Pegasul roșu țin minte că un soare metalic îmi îmbrăca viața în putere și în mândrie; și tot așa, ținând isonul acestei ode a luminii, îmi amintesc cum clipa în care m-a certat o domnișoară necunoscută, la scara blocului, că nu i-am ținut și ei ușa deschisă a fost mânjită de un colorit straniu al razelor din cer, ceva nici cal, nici măgar, nici lumină, nici întuneric, ca și cum un fel de bec murdar al lumii fusese înșurubat în tavanul lui Dumnezeu iar eu tot mai convins eram că lumina are viața ei și mesaje și mistere care numai mie, copil chinuit de imaginație, îmi dădeau dureri de cap. Am abandonat repede, însă, întrebările la adresa luminii și am înțeles că pot descoperi viitorul apropiat în funcție de lumina în care mă scald. Am început să știu ce mi se va întâmpla, da, sau măcar dacă va fi ceva aducător de bucurie sau nu. Astfel, m-am îndrăgostit nebunește de școală în prima zi (și am știut că totul va fi bine) chiar înainte de intrarea în clasă, când tovarășa învățătoare Danciu de la Școala Generală Nr. 2 ne-a încolonat în curte să ne bage cât de cât ordonați și o lumină de septembrie cu totul și cu totul de aur îmi făcea cozorocul de vinilin al șepcii să pară de mareșal iar ochii colegei de lângă mine să devină diamante, colegă pe care urma să aflu că o cheamă Ana și de care mai apoi am fost îndrăgostit o întreagă oră de desen, când m-a mângâiat pe umăr să-mi ceară acuarelele. Ah, acea toamnă de început de școală, cum îmi vine ea acum în minte cu tot cu lumina ei metalică și cu descoperirea micimii mele ca ființă dar și a planetei pe care aterizasem cum-necum cu șapte ani în urmă... Atunci, într-un asfințit cețos admirat mai cu băgare de seamă ca niciodată la țară, în gura Transfăgărășanului, s-a apropiat mama de mine să-mi pună o haină pe după umeri și am simțit-o respectându-mi uluirea în fața culorilor murdare amestecate de soare cu ceață. Eu tăceam, ea tăcea. Unde merge soarele seara, mămico?, și ea parcă se aștepta să întreb asta pentru că și-a legat răspunsul rapid de întrebarea mea, fără virgulă și fără pauză: soarele nu merge nicăieri, ci noi mergem. Atunci am înțeles că Pământul e un lucru foarte mare și m-am cutremurat. Pământul ca natură și fenomen astral, nu ca simplu bulz de țărână și apă. Refuzasem să mai ascult toate detaliile astronomice oferite apoi de mama pentru a nu pierde vraja acelui asfințit lăptos în care lumina ieșită parcă din icoanele și vitraliile bisericuței din sat îmi dăduse răspunsul, prin gura mamei, la întrebarea care mă chinuia de prin vară: cine sunt eu, unde mă aflu, în ce angrenaj mi-e dat să viețuiesc și ce rol are lumina în toată povestea asta (va urma)