Azi face cincizeci de ani. S-ar zice că e abia la jumătatea vieții. Dar pentru un „om al muncii” ca el, viața e trecută bine de jumătate, după douăzeci și cinci de ani de muncă ar mai avea doar cincisprezece până la pensionare.
Tocmai s-a încheiat programul de lucru în sediul companiei, stă singur în salonul de protocol al firmei, așteptând să vină și cei câțiva colegi mai apropiați și șeful de departament care să-l sărbătorească pentru această rotundă aniversare. E o procedură standard în corporație ca cel care-și aniversează ziua de naștere să fie sărbătorit, scurt și modest, cu un speech, felicitările de rigoare, cu câteva saleuri, covrigei, fursecuri și pahare de suc. Mesele mai îmbelșugate nu sunt tolerate, fumatul e interzis prin lege, alcoolul de asemenea, nici măcar tradiționala cupă de șampanie nu mai e admisă într-o firmă cu pretenții de maximă seriozitate.
Stă la geam și visează cu ochii deschiși, rememorându-și viața lui de la terminarea facultății până azi și parcă un film viu i se derulează prin fața ochilor...

E tânăr absolvent și proaspăt angajat, fericit că a găsit, imediat după absolvire, un loc de muncă, deloc ușor, plin de stres și provocări, dar bănos și mai ales e mândru de corporația din care face parte.
Deși e încă noapte, ceasul de pe noptieră zbârnâie violent, trezindu-l brutal dintr-un vis frumos pe care însă, sub șocul trezirii, îl uită pe loc. Dar are sentimentul viu că era despre o viață luminoasă și plină de promisiuni.
Imediat sună nervos și al doilea ceas, potrivit să sune ca măsură suplimentară de siguranță, dacă dintr-un motiv sau altul primul nu sună ori nu-l aude. Nu cumva să întârzie la muncă și să fie sancționat ori, Doamne ferește, chiar dat afară. Din același motiv muncește pe brânci, de simte uneori că i se taie răsuflarea și-i ies ochii din cap, dar e fericit că e prins în marele mecanism și face față cu brio.

Și așa trec anii, unul după altul, cinci, zece, cincisprezece, douăzeci... Cu muncă în draci, cu programul domestic obișnuit, cu somnul scurt și agitat din cauza stresului zilnic. Datorită sarcinilor mari de serviciu nici concediu nu prea are, e mereu restanțier la acest capitol. Dar banii se adună în cont și are un sentiment de împlinire, știind că are viața asigurată, în vreme ce alții o duc de azi pe mâine, într-o veșnică nesiguranță a locului de muncă și a vieții lor instabile.
S-a căsătorit ca tot omul, are doi copii cuminți și buni la carte.
De la o vreme însă relația lui matrimonială scârțâie din toate încheieturile, stresul de la muncă îl face să fie tot mai îndepărtat de soție, pulsiunile lui sexuale tot mai rare, viața lor intimă tot mai precară. Așa încât nu e de mirare că într-o bună zi soția îl părăsește pentru un tip cu o viață mai palpitantă, care o plimbă prin lume și-i satisface toate capriciile. El rămâne să se ocupe doar de serviciul de la firmă, de casă și de cei doi copii.
Azi copiii au terminat facultatea și au munca și viața lor. El e singur și-și trăiește viața, prins ca într-o plasă de păianjen în același mecanism automat și aceeași rutină zilnică.

Vin femeile de serviciu și aranjează masa pentru protocol. El se privește obsesiv în geamul deschis și se vede mult îmbătrânit față de cei cincizeci de ani ai săi, cu părul rărit și albit, cu fața suptă și ridată, slăbit binișor și puțin adus de spate. „Când am trăit eu?” se întreabă el retoric. „Când a trecut viața mea și ce mi-a oferit ea? Am trăit ca un robot bine uns să-și facă treaba zilnică... și cam atât”. Vorba cântecului, „Fir-ar mama ei de viață!”
S-a săturat până în gât, de câteva zile a intrat într-un fel de panică și agitație, vrea cu orice preț să iasă din mecanismul acesta, vrea și altceva, vrea să facă atâtea lucruri la care a visat în tinerețe și de-a lungul vieții, vrea să guste libertatea, să cunoască lumea, nu doar cei câțiva kilometri pătrați pe care se mișcă de douăzeci și cinci de ani încoace.
Aseară s-a decis în sfârșit. Și-a scris frumos demisia la calculator și a semnat-o solemn, iar azi o va înmâna oficial șefului de departament.

Intră în sfârșit colegii de birou în frunte cu șeful de departament, îl felicită cu toții protocolar și zgomotos, el le răspunde fără prea mult entuziasm. Șeful ține un mic toast, îi laudă virtuțile de angajat model și-i urează noi succese în firmă, sănătate și putere de muncă.
El mulțumește cu glas tremurat, își ia inima în dinți și-i înmânează șefului demisia sa.
- Sper că e o glumă de-a ta, să ne mai distrăm și noi! zice șeful, zâmbind contrariat.
- Nu, deloc. Vreau să-mi închei socotelile cu firma.
Colegii rămân încremeniți de cele auzite. Apoi sar cu toții pe el, revoltați la culme:
- Cum să pleci, măi, omule, de la așa o firmă? Ai o muncă interesantă și pasionantă și un salariu cum mulți și-ar dori!
- Ce nemulțumiri ai? revine șeful calm și cu un aer de data asta grav. Spune și se rezolvă, aici și acum! Nu-ți ajunge salariul? Am să te propun pentru o mărire.
- Nu-i vorba de salariu, banii nu sunt o problemă...
- Atunci? Care e problema ta?
- Pur și simplu nu mai vreau. Vreau și altceva de la viață.
Discuțiile se prelungesc inutil. Omul rămâne la decizia sa cu o încăpățânare care-i uimește pe toți. În cele din urmă șeful acceptă demisia pe care o va înregistra mâine dimineață la secretariat.
- Dar va trebui să ne dai un preaviz și să mai vii cincisprezece zile la serviciu, îl atenționează șeful.
- Îmi pare rău, dar am restanță exact cincisprezece zile de concediu, am aici și cererea de concediu. La birou toate sunt în perfectă ordine, am finalizat toate lucrările și rapoartele de serviciu, le găsiți pe birou și în fișetul meu.
Depune cheile pe masă și micul party se destramă într-o atmosferă de înmormântare.
Toți părăsesc sala în tăcere și intră nea Petrică, omul de pază. Are șaizeci de ani, a fost pe vremuri subofițer în armată, angajat apoi ca agent de pază ca majoritatea foștilor săi colegi.
- Ce ședință ați avut aicea?
- Un mic chef...
- Ce chef? Ăsta-i chef? răbufnește nea Petrică. Fără un coniac, fără un șpriț, fără o țigară, fără niște mici ori un grătar? Păi, pe vremuri în toate fabricile și instituțiile nu lipseau o sticlă de ceva în biroul șefului, pachetul de țigări și scrumiera pe masă. Aia viață, nu asta de azi! Dar cu ce ocazie cheful?
- E ziua mea.
- Oho, la mulți ani! izbucnește nea Petrică afabil și strânge cu amândouă mâinile mâna sărbătoritului. Și scuze pentru cuvintele de adineaori!
- Nu-i nimic, nea Petrică! Ai perfectă dreptate...

Sare brusc din pat, speriat de lumina puternică. Soarele e deja sus, se aud păsărelele ciripind vesele la geam. Inima îi bate să-i spargă pieptul, dar își aduce aminte că a dezactivat alarma de pe telefon și de-acum e liber să-și facă singur programul, nu să i-l facă alții. Deschide larg geamul, se privește în sticla lui, își îndreaptă spinarea și își zâmbește larg, parcă a mai întinerit de ieri încoace. Încă nu știe ce va face, dar nu va duce grija zilei de mâine, are contul plin, e sănătos și încă tânăr și are sentimentul că viața lui abia începe.