O Fortuna, velut luna statu variabilis, semper crescis aut descrescis... (Cantos Carmina Burana)



În acea vinere lungită cu belșug de soare,
pe când oftânda lume încă asuda-n ardoare,
sperînd că săptămâna nu pierea în vânt,
iar buzunarul mai rotund ar împlini un gând..,
in marea urbă măgulită de cupole aurite,
în Agora-i cu înalte ziduri prea păzite,
dinspre Palat, pe caldarâm păși un Domn
– Chipos, la patru ace înțolit nu ca oricare om.

Deși-n amurg, Señor, sleit.., epuizat călca,
zâmbea cu duh, distinsu-i flag aievea fâlfâia,
că-n ora aia de Palat Ministrul l-a favorizat
– cu noul iscălit contract, ca de la regi furat.
În ziua pomenită aci, Până a intra-n Palat,
promise el la companioni, și ei din barosani,
s-asiste la corporativ banchet, numit Furșet
– Cu Dame Șic, orchestră, icre nu de la bostani...
Dar totuși, ostenit, de vlagă scurs ca un limon,
la rânduială renunță și dispăru în stil spion.
Acasă, pe sofaua de samur cu plapumă de leu,
căzu cu fruntea-i grea în puful gâștei de trofeu.

Dormi ”ucis”, fără de ofturi, icnet, șoapte...
Iar în profundul miez de păciuită noapte,
un vis urât îl năpădi cu scenă deocheată,
din care mintea-i sfredelea figură necurată.

Pe acel tablou făr-de culori, sinistru și hidos,
Figura-ndată se roti spre Don cu golu-i tors.
Părea femelă: bieții sâni sub mijloc atârnau;
Obraz ciupit și ghiare schilave în unison crâșneau ;
Slinosu-i păr albit, din craniu ca de fiare flocăit;
O tâmplă-n răni, luciții ochi fără semnal de bun sosit;
crispata-i gură-n bube.., goală, fără colții de hienă;
de la buric în jos – doi solzi și ciotul cozii de sirenă...
pe lângă ea, bătrîna mumă de păduri era o zănă aleasă.

– Cine ești?.. – țipă seniorul, ca îngrozit de oști.
– Fortuna cea dintâi!.. Chiar nu mă recunoști?
Doar azi, în zori, ministrul tău m-a tras la pat...
iar la chindii, tranzacție de milioane ți-a semnat.
– Aaa... de aia sai în ochi, de parc-ai fi a mea.
– A ta am fost mereu, și acuma încă-s roaba ta
– Da?.. Si acu 3 ani, când în boscheți noptam,
pesmeți de tomberon.., lături ”caritas” devoram???..
– Dacă atunci nu sărăceai, păduchi în barbă n-adunai..,
Viril Titan acum nu mai erai, pe Calul Alb nu mai urcai...
– Mă doare-n fes de filozofii tăi leproși... La ce ai venit?
– Mă aflu în default subit, mai mult ca aerul îmi trebuie credit.
Ajută-mă. În schimb, doar ție-n veci smerită-ți voi sluji:
Palatul – agenție îți va fi, din sute – milioane-ți vor spori...
– Ce tot îndrugi?.. Ești moartă, praf, cenușă de lulea...
În somnu-mi cuvenit nu ai ce căuta! Ești o lichea!!!
Aparte, mâine am dejun de protocol, vizite, randevu...
Dar cui spun asta eu, tot divulgând ce pentru alții e tabu?
Pleacă! Piei!!! În existența mea să nu mai intervii!!!

– La ora mea de ghinion, mă simt ucisă.., mă sufoc.
Dar carnea mea nu-i ca a ta, în scurte zile s-ar cura.
Și atunci, un alt căutător de fastuoase daruri m-ar avea.
Iar tu îți scuipi Ursita-n batere de joc,
arunci cu pietre-n propriul noroc...

Zburat-au zile, nopți... și primăveri.
Trecut-au ani de bucurii și întristări.
De când Fortuna dispăruse prigonită,
Señor Titan acumula avere înmiită...
De sus, cu văz de condor turnuri asalta,
Cu zel și patos planuri seculare însăila...

Aleargă caii, bat curanții, cerul nu-i senin,
se-nvârte Luna, rișca.., titirezul de crăciun.
Prealăudatul prim Avânt deodată se învechi,
În pripă nourosul cer trăsni și altă vreme poposi.
Norodul strănută cu duh, scandă, strigă încins...
De frică, până și luminile-n Palat s-au stins...

Alți oratori făuritori se-ntruniră-n sala de congrese,
ce nu mai accepta șantaj, hoții... și lacrimi de mirese.
Pe afară se șopti că dracu-î negru doar pân`a-l ghici.
Cu orice cărmuiri s-ar viețui, numai să știi a te-mpărți.
Așa a procedat bancher, târgas, primar... istețul deputat,
dar nu al nostru norocit ”caftan”, numit și unicum Titan,
ce nu-și dorea să piardă-n van un reazem din a lui Divan,
din care apoi se alese prah, vândut pe ruble unui oligarh.

În judecăți, Titanul nostru cu dîrzenie lupta,
cu legi de Strasburg, Haga... procurorii speria,
să nu rămână fără holding... și izvorul de țiței,
fără uzină, iaht... și sfecle din drăgitele-i moșii.

Într-un sfârșit, Ciocanul judelui sfărmă Titanul,
(cum ar strivi cu unghia un purice nătâng țăranul)
Cu avocați la greu însărcinați, în tribunal a scărbă tupilați,
cu ”devotații” consultanți, și ei cu onorate sume onorați.

De-a’ntregu prins în mreaja judelui sever, asfixiant..,
Cedă Titanul tot ce-n acte, planuri și cuvinte poseda.
Un alt Ministru înfipse ochiu-n purpuriu-i adamant.
Il dărui, numai să vadă soare-n viața ce-i mai rămânea.

Gol-pistol.., și fără casă, pică señorul în mocirla nealeasă,
Nemaiștiind ce-i mamă, tată... și căinele ce nu-l mai latră.
Marasmul copt îi oferi cerșetorii, beție, râie, trândăvie...
– Ca pentru toți care pășesc pe blasfemata lunecoasa cărăruie.

Într-un târziu de beznă, sau în zori, sau poate la chindii,
În somnul fostului Titan, cu un coșmar gonit de liturghii,
ateriză și Ea, sclipindu-i fruntea, gâtul... cocul în sapfire,
sub voalul alb ca neaua, cu dantele, ochii săgetând simțire...
Zâmbind cu spor, abia roșind, și nicidecum sfiită,
”patronului” se înclină cu arcuita ei sprânceană de ispită.
Apoi, în jur, gunoaie, colb, fărâmituri... zburară șuierate.
Ticsind în brațe poala de mireasă de pe podeaua neagră lipicioasă,
Fortuna, cu tupeu se prâbuși-n divanul scârțâit și fără spate.

– Salut, Titan! Ce cauți tu-n ungherul ăsta lâncezit?..
E clar... Păcat!.. Pe o clipă am sosit, la nunta mea să te invit,
Că mă mărit – cu Prințul de Hacasia, vestit nu doar în Asia...
Titanul ochii scăpără, apoi se înecă, tuși, icni... și horcăi:
– Brățări, coliere... șube de vizon, samur...
cabane stil ”bonjour-toujour--glamour...” și abajur.
Dar păsările tinereții tale zac îngrelate-n stuhuri de iernare,
de zboruri frânte și priviri în ceruri doar mai sunt în stare...

– Amarnic te înșeli, titane! În fața ta-i Ursita în Eterna-i Floare!
În prag de legământ cu Mastodont, ce într-o clipă te-ar lăsa fărâmă,
Ți-aș scoate duhul din mormânt, că încă mă inciți la dulci suspine...
Nu-mi ești străin... și nu mai mozoli tot muci uscați de ani de zile!..
Nu mai scuipa în luminații zorii tăi de mâine!!!...

Prințul de almaz e darnic aoleu!
Îl voi griji la bine și la greu,
Ca eu cu tine, idol manglitor,
să ne iubim în veșnicul huzur
pe-ntreg nisipul Coastei de Azur..,
Și-n Lumea Mare unde-ar fi de Noi,
unde Fortuna-ți prinde aghimante din noroi...