Acum. Acum trebuie să ajungă. Sau poate acum. Mă sună? Îmi scrie? Am împachetat inima și sufletul în o cutiuță atât de mică. Nu știu ce a fost în mintea mea. Și nici nu știu cum a încăput inima mea în acea cutiuță. Nu mai știu nimic din ce trebuie să fac. Dacă ar fi simțit și ea ce simt eu. Dar niciodată nu este așa, decât în mințile noastre. Dar pot să sper. Pot să sper că ochii ei vor strălucii și inima ei va bate mai tare când va deschide cutia Pandorei si va vedea inima mea întinsă acolo. Ar trebui să fiu acolo, să simt cum îi bate inima, să văd cum aleargă ideile ei și ce gândește, să văd cum pentru o secundă este a mea. A mea în inimă, în spirit și în trup. Poate pentru o clipă acceptă să fie suflet în sufletul meu, să îmi spună “Da, Iubitule, vreau să fiu soția ta!”
Emoția reală este devastatoare. Inima bate în gât, apoi coboară în picioare. Culorile din jurul meu au propriul lor puls. Urmează să deschidă cutia. Urmează să intre o clipă în lumea serioasă în care eu simt și ea… ea simte prin mine. Totul pare atât de ireal.
Am luat aparatul foto. Nu pot să îmi fac poză, dar umbra mea va fi cea care o va cere în căsătorie. Este sufletul meu întins pe jos, și așteaptă răspuns. Ea va râde, ea va fi fericită pentru o clipă, ea va deveni serioasă o clipă, ea va simții furnicături prin tot corpul și emoții puternice. O doresc în viața mea tot timpul, cu rele și bune, cu vise și melancolii, cu părul ei moale sufocându-mă. Și acum zâmbesc. Poate e doar începutul și totul va duce la un vis frumos.
Încă stau în genunchi. Data viitoare o să fiu lângă ea. Data viitoare o să fie momentul în care deja o să știu că inima ei e a mea.
Aștept în genunchi răspunsul ei, o secundă, poate, va fi a mea.