Mâncase ultima oară o prăjitură la un târg de Sf. Maria din satul ei dintre dealuri. Știa și după o jumătate de secol cum arăta, ce gust avea, ba chiar și cât costa: era o felie de pandișpan căreia vânzătorul, un olog de război care-și rotunjea pensia de veteran migălind la dulciuri în bordeiul din spatele primăriei, îi ridicase un moț de frișcă într-unul din colțuri, să pară o prăjitură "ca la boieri mari", cum el însuși îi facea reclamă din toți rărunchii, de nu se mai auzea nici tiribomba cum icnește plină de țânci la fiecare rotire. Felia de pandișpan cu frișcă avea gust de pâine cu miere de salcâm și costa zece bani. Maica Tita ținea perfect minte și anul: 1952. I se păruse o bucățică de Rai, așa de mult îi plăcuse prăjitura meșterită de olog și nu mai avu ocazia să o mai mănânce vreodată ba pentru că ologul a dat ortul popii nu mult după aceea, ba pentru că nu a mai trecut mulți ani pe la vreun târg de Sf. Maria, ba pur și simplu pentru că maica Tita a înfundat pușcăria comuniștilor de atunci și până în 1965, acuzată de colaborare cu partizanii anti-sovietici din munții Nucșoarei și ai Brădetului imediat după război, deși ea se jurase la anchetă că nu făcuse altceva decât să-i dea din joi în Paște un blid de mâncare și un așternut curat unei verișoare care fugise în păduri cu un soldat chipeș cu nume de pantofi evreiești. Dar asta era deja trecut și nu o mai durea deloc. Pe maica Tita o durea altceva acum: amintirea irepetabilului pandișpan cu moțul lui de frișcă. Gustul acela un pic sălciu, rămas undeva tare mult în urmă cu tinerețea, frumusețea și visurile ei de jună plină de viață, n-o slăbise niciodată, parcă hrănind-o în cele mai grele momente și ținându-i aprinsă flacăra speranței într-o libertate jinduită plină cu prăjituri și târguri cu tiribombe. Libertatea veni dar, ca un făcut, fără pandișpan și fără târguri cu tiribombe. La ieșirea din detenție maica Tita se pomeni tristă, însingurată și sălcie ea însăși cu lumea, împrumutând fără să vrea calitatea pe care o adorase la prăjitura ologului din '52. Îi trecură anii, planurile și sclipirile din ochi în pușcărie și i se schingiuise și pofta de viață. Afară, nimic nu-i mai era ca înainte. Nimic cu o singură excepție: pofta de prăjituri. În bordeiul ei pricăjit de pe malul Vâlsanului abia dacă-și putea face câteva bucate să nu moară de foame, darămite dulciuri. Trăia din mila vecinilor de azi pe mâine, de la Crăciun la Paște și viceversa. Când și când primea clătite sau gogoși dar nu le asocia cu un desert ci cu merinde care-i astâmpărau foamea. Într-o zi de început de vară, însă, visând și jucându-se cu imaginația așa cum învățase în temniță, hotărî să-și facă ea prăjituri din nimic. Doi meri bătrâni doborâți de furtună în fundul grădinii i-au dat (se pare că era într-o duminică) eclere cum auzise că se fac la oraș, la cofetării adevărate. Pe rândul pe care pusese hrean i-au apărut și savarine însiropate, de pe răzorul de lângă gardul cu țipirig a cules negrese iar din spatele căpiței din care își hrănea cele trei capre peste iarnă a luat un ditamai pandișpanul aburind, plin de ciocolată și pufos de mureau norii de ciudă. Tăiat felii, i-au apărut chiar și moțuri de frișcă în colțuri. Așa a fost găsită și maica Tita în dimineața de Sânziene: tot cu moțuri de frișcă pe la colțurile gurii dar fără suflare în fundul grădinii, fericită nevoie mare judecând după zâmbetul larg cu care trecuse la cele veșnice. Probabil că mâncase prea mult pandișpan și făcuse ocluzie intestinală, sau savarine, sau negrese, sau eclere, sau toate la un loc. Dar asta e mai puțin important. Ce se povestește cu încăpățânare de atunci e apariția unui pandișpan minunat cu gust de pâine cu miere de salcâm pe o tarabă dintr-un oarecare târg dintre dealuri, ba chiar se spune că și un olog ar fi fost văzut dând târcoale. Ori asta e într-adevăr o știre.