Deseori visa marea ca și cum s-ar fi aflat într-un acvariu, de unde putea să-și imagineze întinderile albastre. Trecea de la o scoică la alta, de la un val la altul înotând printre noi ce-l acceptam ca pe un confrate. Din când în când ieșea la suprafață să respire atunci devenea conștient de plămânii săi dezvoltați. Ca ființă era om în mulțimea nedefinită a visătorilor, pierdut în valurile vieții, acvariul era refugiul său unic. Sarcinile sale precise erau obligații cărora le răspundea conștiincios dar fară emoție. Nu-i păsa, înota liniștit,era bucuros de mediul în care era acceptat. Dimineața se trezea în graba ceasului deșteptător își primea statutul firav ca și cum existența sa ar fi fost o simplă întâmplare. Până seara alerga de la o adresă la alta distribuind indignare și anunțuri ale administrației, îi punea în dificultate pe restanțieri la taxe și impozite locale.Seara însă întors acasă era dornic să-și revadă acvariul doar acolo se regăsea. Seară de seară retrăia transformarea prin care-și găsea liniștea. În stradă era tăcut și rezervat cu greu lega o discuție și asta dacă era întrebat, altfel stăteau lucrurile acasă cu acvariul unde se desfăta privind admirativ multitudinea culorilor.. În tăcerea solemna cu care era primit de noi era convins ca noi comunicăm cu el mult mai mult decât o mie de cuvinte risipite în timpul zilei. Ar fi putut să continue să viseze dacă într-o seară nu ar fi întâlnit-o pe zâna peștilor în ochii căreia s-a pierdut. Ulterior unii au spus că l-ar fi văzut trecând în fugă strada dar că nu sunt siguri că ar fi fost el, pentru că nu le-a dat bună ziua ca altă dată.