În principiu trebuia să scriu despre iubire, dar, cum trăiesc printre oameni, mult mai la îndemână mi-a fost trădarea.

Dar iubirea ta există instinctual. Întotdeauna, foarte probabil, așa a fost, chit că n-oi fi băgat eu de seamă chiar de la începuturi. Atunci când închideam ochii și adevărul mi se insinua minuscul, totuna cu minciuna: fără doar și poate, tot ce zbura se mânca! Și iată-mă cum ție mă ofeream, din mine adesea făcând amintire, tabula rasa, această pasăre jalnică nefuncțională, în preajma ta cu electricitate încărcată... Port dialoguri imaginare cu unul, care cel mai probabil ești tu, incapabil să alipească, nici măcar accidental, una dintre replicile salvatoare. Din când în când mă trezesc: mai bine, totuși, că nu zici nimic în realitatea... cât de reală?! (Ciupește-mă de un deget!) În cazuri de-astea Tăcerea chiar e de aur! Și câți filosofi nu se vor fi născut de pe urma ei!? Man, urzești tu ceva! Greu să intri în mintea unui mascul, teren aprioric minat! Îhîîîî..., daʼ ce mare scofală, ce uriașă pricopseală ar putea găsi cineva pe acolo?! Atâtea chestii amestecate, atâta confuzie! Nu cunosc eu bărbații: nu sunt eu una dintr-alea! Iar cu imaginația nu voi putea suplini vreodată lipsa de experiență! Neversată incredulă în veci adaptabilă fără virgule mai ales îmi port stindardul în lumea speciilor emancipate, rânjindu-și organele și colții, marea deșănțare, carpe diem-ul. Accept, da, accept: mă mai pot înșela și eu... câteodată.


*
... el nu știa, ... nu știa sigur dacă Dumnezeu îi va fi prevăzut pe ăi 2 încă de la început cu organe procreatoare, în fapt ale plăcerii incomensurabile: uh ah oh ih et caetera. Dacă și ei, ca și noi... Înclina mai degrabă a da dreptate teoriei ingenuității absolute. Dar, cum nu trăise vreodată starea, scenariul lui era unul livresc, creat oarecum ad-hoc, doar pentru a-și găsi un pol al opoziției, de care, se pare, mai mult sau mai puțin conștient, dumnealui avea nevoie, să-și afirme ființa de carne, gorganul de materie. Eructa, deci, mai mult decât satisfăcut. Acolo, aproximativ la jumătatea făpturii lui, ceva se întărea. Nu știa dacă adam și eva fuseseră parșivii demoni ce-I înșelaseră Lui încrederea, Divinitatea, numai nenorociții, bieții nefericiți meniți a purta stigmatul, ei și semințiile lor! Nu știa cum îi va fi vorbit ea omului ei, cum de el se va fi apropiat, înainte de „marea trădare”... Cum le va fi fost glasul, cum drumul spre împlinire, cum calea spre pierzare? Le plăceau lalelele galbene, florile de cactus? Nimic? Totul le plăcea? Se încrunta el când o aștepta? Ca ziua dintâi se lumina când cu nemiluita ea-i construia de nisip castele, prin minunea minunilor făcute să reziste furtunilor intemperiilor morții? Și Domnul,... Domnul ăla din ceruri dintr-o privire perfecțiunea le gâdila?! Dintr-o icoană?! Erau numai un zâmbet, o... nedevenire?! Căci perfecți creați, la ce mai puteau, oare, dânșii tânji?


Man, nu cunoști tu rușinea bunul-simț limita aia dincolo de care ar trebui să te temi! Îți ești de ajuns, mult prea de ajuns: Su-fi-ci-en-tu-le!! Tu și clipa asta repetându-se infinit, eternizându-ți negația, moartea. Bolnav-bolnav, exponent al unei specii deloc pe cale de dispariție. Și vrei vreți cu orice preț să răstignești să răstingniți:




Nu sunt eu vreo sfântă: du-te dracului.