Nu avusesem noi vreo ploaie de vară. Nu ne aminteam, nici adunați laolaltă, în unul și același întreg, albe să ne fi luminat tălpile, în rând cu pietrele arsele, albia râului, chipurile. Peștișori argintii nu trecuseră printre, gârbove, degetele noastre: o clipă nu fusesem copiii care să ia în serios jocul, ochii să și-i cufunde în cleștarul adâncului fără de vreo orbire anume să se teamă. Nu-mi aruncaseși tu globuri de sticlă pe nume să mă chemi, pe mine cea adevărată, nu aia de toată lumea, cică, știută. Acoperișul casei mele nu răsunase de ghiocei! Nici de răsărirea intempestivă a vreunui fagure. Nu-mi aranjaseși tu vreo șuviță. N-o lăsaseși să se prăvale. Lângă fântâna cu ape fermecate. Respirația să-mi mângâie, ovalul pe lume ivindu-se dintre colțuri zgrunțuroase. Frumos de nebun nu alergaseși tu să-mi prinzi ploaia în ciuturi, acolo să-mi pui visurile, în timp ce eu,... eu aș fi fost singura, cea mai aleasă dintre paparude!

... trecuseră vaporașe... în hârtia lor multicolor-translucidă prinzând aripile fluturilor, de nu vor fi fost oameni... Mâna noastră comună nu se arătase. Ploile rămâneau undeva în amontele omului mare. Acolo trebuie că era o stavilă, un soi de gorgan. Cel mai probabil, uriașul bolnav, târâindu-și viața ca pe o corvoadă: veșmintele îți erau ponosite: de atâta secetă: nu ieșeai în bătaia timpului, moartea ochilor să ți-o stoarcă, în loc să-ți pună pietricele albe de râu, din ele, printr-o minune, vederea să se limpezează și minunea asta să se cheme




DRAGOSTE.