poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-05-11 | |
- Eu aș mânca, oricum dacă mâncăm amândoi, nu ne mai deranjează, nu? Noroc! Văd că-ți place vinul, mai pune-ți, eu nu-l pot bea nici pe ăsta, m-aș face praf, am vrut doar să ciocnesc cu tine, să-ți spun cât sunt de fericită, tot drumul mi-am dorit să te văd și să te îmbrățișez, pur și simplu să te strâng în brațe.
Și-a turnat vin, a băut o gură, apoi lăsând paharul pe masă s-a apropiat în spatele meu în timp ce întorceam grătarele, m-a cuprins cu palmele teribil de fierbinți pe talie, ridicându-mi tricoul, m-a mângâiat pe pântece, peste pantalon, revenind la sâni peste cupele sutienului, moment în care o senzație răvășitoare mi-a smuls un țipăt determinându-mă să merg la masă, așezându-mă. - Doamne! Dar ce ai? Parcă suferi, te doare ceva? Ai o suferință ascunsă? - Nu, stai liniștit, i-am spus ridicându-mi privirea încet, zăbovind o clipă în zona unde se observa o erecție ce nu putea fi ascunsă, neexistând de fapt nicio intenție de acest fel. Te iubesc atât de mult, încât nici creierul meu nu mai poate trăi fără tine, inima fiindu-ți demult robită, și atingerile tale îmi declanșează arsuri în creier, fiorul mergând pe coloană în jos. Mă dor și sfârcurile care se întăresc cât ghinda, dacă voi leșina să nu te sperii, este doar din cauza iubirii mele. Hai să mâncăm, carnea e gata! S-a dus la locul lui, nu știam ce, sau cât a înțeles din ce i-am spus, dorința pusese stăpânire pe el, era evident, trebuia să mâncăm repede și să ajungem în pat, inevitabil. Am terminat de mâncat, a golit și sticla de vin, nu era beat, doar că mă privea cu cei mai calzi și plini de dorință ochi pe care i-am văzut la un bărbat. - Până spăl eu vasele și aranjez aici, pregătește patul, dacă mă primești lângă tine, dacă nu, lasă-mă să dorm în camera mică și mâine plec. - Ce-ar fi să nu mai speli nimic? Le spăl eu mai târziu. - Nici n-apuci să schimbi fețele de pernă că eu sunt la duș, mi-ar trebui un prosop dacă ești bun, și-n cinci minute sunt lângă tine. L-am auzit întrând în baie apoi s-a dus în camera mare, unde dormea de fapt el, camera mică fiind doar cameră de lucru, de zi. Am adunat de pe masă, am spălat totul, apoi mi-am luat din camera mea halatul de baie alb și pufos, gelul de duș preferat și în cinci minute eram gata și cu dușul, singurul incident fiind un geamăt greu stăpânit când mi-am spălat zona iubirii așteptate. M-am șters mai întâi cu prosopul lui apoi am îmbrăcat halatul strângându-l la mijloc. Am mai zăbovit câteva clipe în camera mea, mi-am aranjat părul, m-am șpreiat folosind și parfumul, apoi am îmbrăcat un capot de mătase bleu, căruia i-am legat cordonul. Am bătut încet la ușă, - intră! mi-a răspuns, era intins pe patul matrimonial care mirosea a proaspăt, semn că schimbase așternutul, ocupând doar jumătate din pat. Stătea pe o parte, pantalonul de pijama din bumbac subțire îi trăda așteptarea, m-am apropiat de marginea liberă a patului, mi-am lasat capotul să cadă, și liberă de veșminte și prejudecăți m-am lăsat pradă dorințelor mele și ale lui, bărbatului, zeului focului mistuitor care-mi inunda corpul, creierul, de la prima atingere înspre veșnicie. Țipetele mele inconștiente, de el auzite și povestite mie, în primele momente de răgaz după furtuna de început de lume prin care treceam înlănțuiți, parcă urmăriți de spaima că odată trecută furtuna vom fi despărțiți pentru totdeauna, el povestind șezând pe călcâie între picioarele mele, sărutându-mi sânii și ochii - Femeie, ai murit de unsprezece ori, înviind de fiecare dată, mureai în chinuri groaznice, vrăjitoare arsă pe rugul iubirii, zeiță veșnic arsă de dorul iubirii pătimașe, tu nu ești o femeie, ești femeia în păcatul originar, chinurile facerii lumii-s toate adunate în tine, trupul tău este rupt din cel al Atenei, credința ta, de fapt ai și spus-o, este dragostea, ești născută pentru iubire, poveștile tale încep în suferință sfârșindu-se în extazul cel mai sfâșietor, unsprezece începuturi curmate fiecare de căderea în abisul uitării de sine, ieșind de fiecare dată la lumină, cu puteri sporite și dorințe înnoite, proaspete și nealterate „Vorbele lui mă treziseră de-a binelea, l-aș fi imbrățișat dar nu puteam, mă lăsam doar mângâiată și sărutată, ascultam cu drag, știam că dacă l-aș fi întrerupt, diapărea totul.” - Călătoria mea pornea de fiecare dată din același loc, de fapt nu din același loc, mai sus cu o zbatere, tu nu-ți știi chipul transfigurat cuprins de extaz, nu cred, după căderea totală în abisul păcatului, nu-ți știi forța uriașă care ilustrează pe chipul tău păcatul și iubirea fizică în stare pură, nu există pe lume femeie mai femeie decât tine când ajungi la paroxismul cutremurului, al replicilor repetate, interminabile, la început m-am speriat că ceva rău a pus stăpânire pe tine, diavolul privea prin ochii tăi și se-auzea prin urletele tale, asta de fiecare dată la fel de puternic, îți căutam ochii, aș fi vrut să-i văd când ajungeai pe vârf dar clipele acelea erau ale singurătății, am început să te iubesc tot mai mult cu fiecare împlinire, răgazul pe care mi-l ofereai la câteva minute m-a ajutat mult să te pot însoți în urcușurile tale. - Când ai iubit ultima dată o femeie? l-am întrebat privindu-i erecția ce nu se liniștise complet. - Habar n-am... vreo doi ani, să fie... și s-a lăsat peste mine ascunzând subiectul nerostit al discuției noastre, neștiind ce eu știam. - Trebuie să merg la baie, te am în mine, i-am spus zâmbind și arătându-i cu mâna dreaptă locul pe care-l țineam închis cu palma stângă. - Am vrut să ies, dar nu m-ai lăsat, a spus întorcându-se pe spate, pe partea lui de pat, nelipsind mult să renunț la orice protecție, să nu mai merg nicăieri în clipele acelea. Am zăbovit vreo zece minute în baie, am făcut din nou duș, m-am șters cu același prosop, am ieșit goală mergând în camera mea, îmbrăcându-mi halatul alb. L-am găsit în bucătărie, își desfăcuse a doua doză de bere, - bei o bere? - nu-mi trebuie... pune-mi o jumătate de pahar! am revenit pentru a-i risipi vinovăția care luase locul luminilor iubirii din ochii lui. Avea doar pantalonul de pijama pe el, a deschis a treia doză de bere turnându-mi într-un pahar din cele pe care le spălasem mai devreme, și-a turnat și lui într-un pahar, renunțând să mai bea din doză. I-am surprins tremurul mâinilor, mi-am întors privirea ridicându-mă de la masă pentru a arunca cele două doze golite, aș fi vrut să pornesc o discuție care să continue dezbaterile noastre de luni de zile pe temele căsniciei, adulterului, ale iubirii fără margini, ale păcatului, ale credinței. - Ce s-a întâmplat? Te simt departe, îți pare rău pentru ce am făcut? l-am întrebat fără a-l privi, căutându-mi ceva de lucru la chiuvetă. - E mai complicat, cred că-ți voi spune ce simt doar după ce-ți voi mai auzi o dată țipetele, dar nu, îți spun acum, mi-e foarte clar ce simt, știu că dacă am trăi împreună, așa cum suntem acum, acestea ar fi simțămintele mele după fiecare noapte de dragoste, nopțile ar fi tot mai rare, finalul trist tot mai aproape. - Și eu speram să-mi spui că mă iubești, am simțit acest lucru, dar tu nu mi l-ai spus niciodată. Am trăit mai mult decât am crezut, venind încoace, dar cele două cuvinte îmi lipsesc precum aerul. Aș da ani din viață să le aud rostite de tine, privindu-mă în ochi. Deși nimic nu mi-a spus altceva și totul îmi spune în fiecare clipă că nu se va întâmpla niciodată acest miracol, eu nu pot, nu vreau să accept, încăpățânându-mă să aștept, să cred, să-mi doresc, să sper. Am auzit mișcarea scaunului, m-am întors, și atunci, cu ochii îndurerați m-a cuprins în brațe cu puterea disperării. - Dar ești o femeie măritată și eu nu pot trece peste asta! știi doar. - Mai lasă-mă-n pace cu măritișul, iubirea nu are bariere, acum o oră m-ai iubit fără să-mi vezi verigheta, nu-i vorbă că oricum n-o port, nu mai înseamnă nimic pentru mine. Nu te mai săturai de trupul meu, voiai să-mi smulgi carnea de pe oase. - Ce era să fac? Cum să fi reacționat când mi-ai intrat goală în pat, emanând iubire, cu ochii tăi verzi și fierbinți? Te-am iubit pentru toți anii în care nu ți-am știut dragostea, îmi imaginam că suntem la optsprezece ani, pe malul Mureșului, doar noi doi și cerul. Pe vremea aceea cerul nu mă apăsa ca acum, eram liber de orice prejudecată, spaimele mele porneau din alte cotloane ale sufletului zbuciumat și însingurat. A tăcut o vreme sub aripa unei amintiri dureroase, cred, apoi privindu-mă în ochi mi-a spus că și-a luat și un aliat întru desăvârșirea iubirii, o pastiluță. - Hiii! Albastră? Ce-am făcut? Doamne ce-am făcut? - Ce-ai făcut? Ce te-ai speriat așa? - Ți-am pus și eu o pastilă în vin, nu știam și îmi doream să nu se mai termine! - Ești nebună! De aia nu mă mai satur de tine, îmi vine tot timpul să te duc în pat. Am și băut... Asta e, iubirea cere sacrificii, se poate și muri din prea multă iubire... albastră mai ales și neconsumată. Mai bem o bere și mergem în pat, trebuie rezolvate tensiunile acumulate. M-am smuls din brațele lui hotărâtă să mă îmbrac și să plec, la bărbat, la hotel sau în Franța. Am intrat în camera mea așezându-mă pe canapea într-un plâns greu, de neoprit. -Toată iubirea ta nu a însemnat decât o pastilă, eu nu sunt nimic pentru tine!, i-am strigat când a apărut în ușă cu o nouă doză de bere în mână. - Două pastile, iubito, una mi-ai dat-o chiar tu, anticipai puterile mele distruse de alcool, așa că pastilele nu au nimic de-a face cu inima, iar la mine inima nu poate trece peste certificatul tău de căsătorie. - De ce bei așa de mult? - Ca să mor. - De ce vrei să mori? - Din cauza singurătății absolute, dar eu nu vreau să mor, doar că nu-mi pasă dacă se va-ntâmpla. Eu nu mai am dorințe, nu mai vreau multe lucruri. Asta nu înseamnă că mă abandonez în brațele lui Cristos, nu, merg mai departe în viață cu demnitate și dorințe mărunte, cu bucurii pe măsura dorințelor, aș vrea să cred cu toată ființa în ceva, în cineva ar fi extraordinar, când îți țineam lecții de moralitate chiar credeam ce-ți spuneam, nu-mi doream să te ating, să fac dragoste cu tine nu era pentru mine o dorință, mă bucuram că te-am redescoperit, că pot să-ți fac o bucurie scriindu-ți o carte, o carte a vieții tale. - Am vrut să-mi scrii o carte, cartea vieții mele și am devenit o carte, cartea vieții noastre. - Chiar am vrut să-ți scriu cartea, cred că ar fi ieșit un lucru bun. Acum... nu știu cum aș putea termina povestea, nu mai vreau să știu nimic de cartea ta. - Sfârșitul cărții nu-l poți scrie tu, încă... Sfârșitul cărții îl voi scrie eu, când va fi cazul. Chiar îl voi scrie, de fapt, el se va întâmpla și după o vreme îl voi scrie. Tu ți-ai încheiat misiunea literară. Eu voi decide sfarșitul... poveștii noastre. Tu spui că nu sunt o luptătoare. Este mult mai complex totul. Fiului meu, cand i-am spus că mi-aș dori să pot schimba ceva, câteva lucruri, în viața mea, i-am declanșat întrebarea normală: - Ce ai vrea să schimbi? Nu am avut puterea să-i spun nimic. Ce să-i spun, că aș vrea să nu mă fi măritat cu tatăl lui? Nu am putut. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate