Mă tot uit la tine: așa de plăpând, de mărunt, de nepotrivit pentru toți vulcanii ăștia din mine! Atât de obosit, de bolnav de-nfrățit cu minciuna încă dinainte de-a te fi ivit pe lume! Cu mersul târșâit, ce mi-ar mai prinde el ca sub o grotă pasărea! Și-atunci care înviere să zgâlțâie piatra, de unde să vină mironosițe, de știre să dea?! Tâmpii să se crucească! Să creadă mai apoi, să creadă! Nu-mi privești ochii, nu-mi simți parfumul, nu vezi nu vrei nu știi... nu poți? Trec anotimpurile. Nu se mai întorc. Iată femeia asta cum se mistuie pe un câmp al macilor ca-ntr-o pustie, pe sine din urmă încercând să se ajungă! Să nu-și mai dea drumul! Această tentativă eșuată de a-și intra în rol, de a începe, în sfârșit, să trăiască dincolo de fila livrescă a nefi-ului. Asemenea bolnavului de moarte care în tăcere își promite că, într-un fel sau altul, are să se facă bine. Ignoră pronosticuri, destin, dependența fatală de semeni. Și asta se cheamă credință sau doar... nițică iubire de sine! E sigur: în absența lui, s-ar opri totul... Ar țipa, poate, Dumnezeu sau înger ar trimite păcatul să îl străpungă... Dar iată femeia asta care se face rea. Ea-și suflă chipul. Nu mai cunoaște frumusețea ce i-a fost dată în arendă... Și vrea ca ochii să i se mijească, gura să i se strâmbe, pielea să-i crape, atâta timp cât nu o vede nimeni. Mai e o zi, încă o oră, o clipă..., fracțiunea de fracțiune..., nimicul! Tot timpul ăsta pe care tu îl iei în derâdere, îți storci mucii, grohăi cu junglele din tine.

Cum să te fac părtaș, măruntule, nepotrivitule? Când tu nu pricepi nici măcar o miime dintr-un cuvânt de-al meu rostit cu dicție, cu deplină convingere! Și-atunci sunt doar rea sau, poate, doar mușcătura ta e fatală.