Așa trecuserăți voi pân văzu lumii: fără nimic suspect. Cel mai probabil de la faceri erați împreună. Ea îți spăla constant cămașa ce se tot decolora, reprimându-și înjurătura muierească la maxima nesupunere a textilei. Tu îi așterneai poteca din câteva frunzulițe șmechere de lipan, repede o presărai cu o purtare la mâna a doua, a treia... a cine știe câta? Degetele voastre se împreunaseră: ohhhh! Răsuflați împreună gâfâiați expectorați... o chestie care, sigur, era „de-a voastră”. Curioasă dân fire cocoana, te-ntrebase-ntr-o doară... de mine: făcuseși un gest: nu era cazul, desigur, să intrați în „detalii”. Tot ea mă zărise așa dintr-o dată la o reuniune,... la ceva...: în ochi îi intrase o „lady bine”: ai bălmăjit: „–E nevastă-mea”. „–... așa de frumoasă?!” – s-a autorăstignit ea. Pe fund ușor ai bătut-o. Și-n primul loc mai discret ați intrat, chit că nimeni nu vă vedea. Înnebunitor de la fel ați ieșit: nimic mai firesc decât „voi”! Știau copacii la ce să se aștepte. Se hâțâna greu pui de vrabie plictisit. Și-ați zis... nu să se facă lumină! Și-a pus, deci, ea bluza din plastic; ai optat și tu pentru cyclamen. Înaintea lumii v-ați proțăpit: „Vedeți-ne dracului odată!”. Bătrânicios, un salcâm s-a scârbit.




PS: ... când vrusei cu altu să ies, mă văzu lumea toată. Repede, nevăzuți ne-am făcut. Sms trimiserăm de-acasă: „Ce culoare-ți aveau, Eva, ochii?”... „-Dar tu, spune-mi, te rog, de-a dreptul... Emil te... chemai..., încă mai ești?”.