BLESTEMUL

Era vechi dar nu se pierdea în negura timpului. Fusese atras asupra familiei de o înaintașă a Dumitriței. Respectiva, râsese de o fată aflată în aceiași situație în care se afla Mia acum. Apoi, chiar se măritase, cu flăcăul vinovat de fapta pe care o blamase. Abia nepoatele Miei, ar fi scăpat de blestem.
Dumitrița, fiica unei învățătoare, pe care doctorul Grig Stăncescu o alintase Mia, era născută în Ardeal zona Sibiului. Avea linie în certificatul de naștere în dreptul tatălui, ca de altfel toate strămoașele sale de după blestem. Fusese concepută în septembrie 1944 cu fiul unei mari proprietărese de pământ. Tânărul soldat, înrolat în armata ce se deplasa spre Ungaria și Germania hitleristă, venise special la tânăra învățătoare pe care o cunoscuse înainte de începerea războiului. Fata, poate nu s-ar fi lăsat coruptă, dar știa că Dumitru este cel mai iubit fiu al grofei. Și mai era și averea imensă a familiei! Totuși, tânăra nu-l primi în patul ei, decât după ce acesta-i semnă o hârtie prin care o ruga pe mama lui să recunoască un eventual copil ce va apărea în urma acelei relații. Astfel apăruse Dumitrița care fusese botezată după prenumele tatălui ei. Așa crezuse inițial învățătoarea! Dar când ajunse la viitoarea mamă soacră, cu hârtia semnată de Dumitru, află că de fapt acesta murise de la începutul războiului, iar hârtia respectivă o semnase fratele lui geamăn. Și acesta din urmă murise între timp, în munții Tatra, în contraofensiva împotriva Germaniei. Dar făcuse atât de multe necazuri boieroaicei, înainte de începerea războiului, încât respectiva nu dori cu nici un chip să acorde copilului numele familiei, afirmând că are destui moștenitori. Astfel se împlini încă o dată blestemul pentru contracararea căruia învățătoarea crezuse că își luase toate măsurile de prevedere.
Dumitrița ajunsese la liceu în București din mai multe considerente. Aveau acolo un puternic susținător - pe fratele mai mic al preotului din sat.Se gândea că dacă o să persiste blestemul, măcar nu o să mai știe cei din sat. Respectivul, spunând că Dumnezeu e al tuturor creștinilor, trecuse la ortodoxism și primise o funcție religioasă importantă.
Înainte de 1948, locuitorii din Ardeal erau predominant romano-catolici și greco-catolici. După aceia, au fost obligați să treacă, vrând nevrând la ortodoxism. Cum învățătoarea era fiica nelegitimă a preotului din sat, cel ajuns pe funcție înaltă la București îi era unchi. Mai era și anatema ce plana asupra familiei și care poate se spărgea dacă fata pleca din zonă, iar dacă persista măcar nu știau consătenii.
Un alt motiv fusese înființarea de către ruși a Regiunii autonome maghiare, în jurul orașului Târgu Mureș, care ajunsese să se întindă până aproape de Brașov și Sibiu. Iar învățătoarea, chiar dacă se născuse și trăise în Regat, aflase despre ororile pe care le făcuseră hortyștii la ocuparea părții de nord-vest a Ardealului între 1940 - 1944, de aceea dorea să-și știe măcar fiica printre români, in caz de ceva.
Dar cel mai puternic motiv era simpatia pe care o avea fiul bulibașei din sat pentru Dumitrița. Maică-sa, care văzuse că nici Dumitrița nu era indiferentă, nu dorea să-și vadă fata în țigănime. Cu toate că de-a lungul timpului, în familia lor, mai avusese loc o mezalianță cu rromii, de la care aveau de fapt și numele de familie, Argintaru.
Încă de când era copilă, Dumitrița fusese dăscălită temeinic de învățătoare, să se ferească de băieți, ca să nu pățească rușinea ce se perpetua de câteva generații.
Fire logico-matematică, aceasta, nu dăduse mare importanță cicălelilor mamei ei în legătură cu blestemul. Știa că bunica ei, Emilia, tânără fiind, îngrijise de mama preotului, care zăcuse mult timp la pat. Preotul, romano-catolic , nu avea voie să se căsătorească. Dar, bărbat în putere, nu se putuse abține să nu păcătuiască cu slujnica, astfel apăruse mama Dumitriței. Cu toate că îi plătise taxele la liceu, învățătoarea tot mai avea resentimente față de preot, tatăl ei nedeclarat oficial.
Dumitrița învățase germana de la acesta, sas la origini. Citise toate cărțile din biblioteca preotului, consumând destul gaz de lampă, în lungile seri de iarnă. Când satul fusese electrificat, ea era deja la București.
Între Dumitrița și mama ei, învățătoarea, nu existase niciodată o relație prea afectuoasă. Fusese crescută mai mult de bunica ei, Emilia, care era mult mai indulgentă și de care se simțea mult mai apropiată.
Bunica Emilia, căreia tot satul îi spunea ,,muta”, deoarece nu o auziseră vorbind niciodată, era o fire blajină, care vorbea foarte puțin, doar în familie. Și mai mult cu Dumitrița decât cu propria fiică, învățătoarea.
În gimnaziu, Dumitrița învăța după-amiază iar mama ei preda dimineața, așa că se găseau doar câteva ore pe seară și atunci îi amintea să fie atentă cu băieții. Inteligentă, fata învățase pe lângă germana și limba rromilor din zonă, știa chiar și maghiară. Ajunsă la București, fusese supravegheată de unchiul mamei sale, în timpul liceului. Dar când ea termina ultimul an, acesta suferi un accident în urma căruia stătu mult timp în spital.
În liceu se împrietenise cu Aurora, o colegă, care o aprecia pentru capacitatea ei intelectuală. De altfel toți profesorii o apreciau. Când dorea lua note maxime, dar cum îi plăcea să citească și alte cărți în afara manualele școlare, se mulțumea să fie a doua din clasă. Astfel își păstrase prietenia cu Aurora, care era orgolioasă și ținea foarte mult la statutul ei de premiantă.
Dumitrița, cu o minte sclipitoare, începuse școala primară la cinci ani. Făcuse liceul sanitar, la București pentru că acolo o înscrisese mama ei. Nu era atrasă deloc de medicină. Ratase examenul la filologie - limbă străină, pentru că aflase prea târziu că în anul în care terminase ea liceul, nu se face grupă pentru limba germană. Franceză nu studiase, iar la limba rusă nu dorea să dea.
Comuniștii în dorința de a avea cât mai multe cadre cu studii medii stabiliseră pentru câțiva ani durata liceului de trei ani, iar pentru o scurtă perioadă chiar și de doi, Dumitrița prinsese perioada cu trei ani. Cum începuse școala la cinci ani, terminase liceul la șaisprezece ani.
Se angajase asistentă, fiind convinsă, că după un an va învăța destulă franceză să promoveze examenul de admitere. Mamei ei nu-i spusese că a vrut să dea la limbi străine. Minți că a căzut examenul la medicină, când de fapt ea nici nu se înscrisese. Unchiul fiind în spital, nu avea cine să verifice veridicitatea afirmațiilor ei.
Învățătoarea, care cunoștea capacitatea fiicei sale, se supără dar nu avu ce face. Astfel ajunsese Dumitrița asistentă și se mutase cu gazdă la periferia capitalei la o distanță acceptabilă față de spitalul la care lucra.
Acum era într-o situație dificilă. Toți bănuiau că-i însărcinată cu doctorul Stăncescu, fapt ce o deranja foarte tare. Aștepta cu nerăbdare întoarcerea din schimbul de experiență a doctorul Radaicovici pentru a-l anunța că-i copilul lui. Se transferase la alt spital, pentru a se stinge zvonul legat de doctorul Stăncescu, căruia îi făcuse rău involuntar.
Luase legătura cu Aurora, fosta colegă de liceu, a cărei mamă era medic, care îi înlesni transferul. Preferase spitalul aflat în apropierea locuinței doctorului Vlad Radaicovici pentru a reuși să-l întâlnească mai ușor, să-i expună situația în care se afla din cauza lui. Nu-i convenea specificul spitalului - de boli infecțioase - în care se transferase, având în vedere incompatibilitatea dintre sarcină și infecții, dar situația trebuia lămurită urgent. Acceptă un post destul de umilitor pentru vârsta ei, asistentă la secția de boli venerice…