poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2022-03-20 | |
Să fi fost prin anul 1817? Nici eu nu mai știu, însă pot să spun cu precizie că apusul adormea adânc în mireasma florilor de maci.
Eram doar un băiat de nouă ani ai unei familii de robi, din simplul fapt că mama și tata erau oameni de culoare. Însă viața nu ne era mizerabilă, fapt pentru care eram mulțumitori cerului. Părințiii mei slujeau unui bărbat strict și dur, un boier pe nume Ralph Watson. Soția lui, Evelyn, era o femeie blândă, cu chipul milostiv. Părinții mei îi erau dragi, de aceea mereu avea grijă ca familia noastră să trăiască în condiții cât mai decente cu putință. Familia Watson trăia la o vilă în adânca pădure, departe de sat sau alți oameni. Iar noi ne duceam traiul într-o colibă sărăcăcioasă cu prea puțin spațiu, însă măcar aveam un loc al nostru. Fiind doar un copil, eu nu lucram, însă mergeam adesea prin pădure pentru a culege pomușoare sau, dacă aveam noroc, găseam ciuperci de după ploaie. Eram singur, și totuși știam cât de recunoscător trebuia să fiu pentru că duceam o viață liniștită, departe de îngrozitoarele priveliști ale robiei. Totul începuse în acea zi armonioasă de vară, îmi amintesc chiar și acum cântul păsărilor și adierea vântului răcoros. Savuram pacea din inima pădurii, când am auzit foșnete printre tufișuri. Inima mi-a oprit în loc, fiind speriat de gândul că ar putea fi un animal sălbatic, dar mi-am lăsat curiozitatea să învingă frica. Când am aruncat o privire mai îndeaproape, am observat un băiat alergând prin iarbă. Inconștient, am început să-l urmez, fiind atras de grația cu care își alegea pașii. La un moment dat, se oprise în fața unei cărăruși închise de densitatea copacilor și a diferitor tufișuri sălbatice. -Vino, mi-a spus băiatul și a păsit printre verdeață, făcându-se nevăzut. Eram nedumerit și speriat, dar, în același timp, fascinat de claritatea și încrederea glasului său. Pășind prin desiș, am dat peste o pajiște micuță, împrejmuită cu flori sălbatice. Totul era plin de păpădii, maci și albăstrele. Copilul tainic era așezat pe iarbă. Avea spatele drept și își strângea genunchii la piept. -Ia loc lângă mine, a răspuns tăcerii mele. Apropiindu-mă, i-am studiat chipul. Avea părul lung, cu bucle ca razele soarelui. Ochii îi erau verzi, te puteai pierde în ei ca într-o natură veșnică. Avea pistrui înșirați pe față și gene lungi. Hainele îi erau din mătăsuri fine, curate și îngrijite. Un iz ușor de miere și scorțișoară venea de la el. Era într-adevăr frumos, îmi amintea de o pictură a unei zeități, prea divină pentru un sclav ca mine. Eram atât de diferiți, dar amândoi nu eram decât niște copii. Pentru un timp, ambii am rămas tăcuți. Băiatul luase câteva flori de păpădie și a împletit o coroniță. -Tatăl meu e un om sever, învățat, ce își dorește ca eu să-i calc pe urme. Niciodată nu mi-a îngăduit să stau cu ceilalți copii, toată ziua sunt obligat să văd diferiți dascăli, a rupt el tăcerea dintre noi. Ai vrea ca tu să fii primul meu prieten? După cum vorbea, îmi confirmase bănuielile că el ar fi fost chiar fiul stăpânului părinților mei, fiul domnului Watson. În ciuda lumilor diferite în care trăiam, băiatul vroia să-i fiu prieten. Lui nu-i păsa că pielea mea era mai închisă la culoare, că ochii îmi erau negri sau că hainele îmi erau prăfuite și murdare. Atât de deosebiți, dar totuși ambii eram una și aceeași: doar două suflete de copil, nevoite să supraviețuiască în lumea confuză a adulților. -Desigur, i-am zâmbit. Și eu, uneori, duc lipsa unui zâmbet călduros. Băiatul a strigat de bucurie și mi-a întins coronița de flori. -Îți înmânez aceasta ca fiind un simbol al nostru. Numele meu este Akira. Din acea zi, ne vedeam mereu la locul nostru. Mereu spuneam că “ ne vedem acolo unde înfloresc macii”. Akira m-a învățat să citesc, îmi povestea despre matematică și fizică. Adesea exploram pădurea și vorbeam despre cele mai banale lucruri, ca mai apoi să discutăm despre viață și univers. În ciuda faptului că îmi era superior mie și, chiar și dacă eram nevoiți să ne vedem pe ascuns, uneori doar pentru câteva minute, niciodată nu m-a făcut să mă simt diferit de el. Când eram împreună, nu existau diferențe de culoare a pielii, nu existau prea mulți sau prea puțini bani, nu erau lucruri precum putere sau robie. De fiecare dată când ne vedeam, Akira îmi strecura pe sub mânecă câte o bucată proaspătă de pâine, nuci sau chiar și un măr. Anii treceau, însă noi tot rămânean în micuțul nostru univers ce l-am creat, acolo unde nu aveai nevoie de nimic altceva decât să fii un om bun la suflet. Acele puține ore în care eram cu Akira, indiferent dacă vorbeam, alergam sau, pur și simplu, stăteam întinși pe iarbă și savuram pacea naturii, erau îndeajuns pentru a calma ceea ce simțeam în zilele de chin, când îl slujeam pe domnul Watson. Acea mică poieniță cu flori, ca și însăși Akira, era ceea ce puteam numi eu “ acasă “. Dacă cădeam, el era cel ce mă ridica și îmi ștergea lacrimile. Nu-l deranja faptul că aproape mereu hainele îmi erau prăfuite și s-ar putea să i le murdăresc și pe ale lui. Cu cât mai mult timpul trecea, observam cum și Akira se schimba. Vocea i se îngroșa, devenea mai înalt, mai chipeș și mai serios, însă mereu rămânea persoana blândă și liniștită pe care am cunoscut-o încă din prima zi. La vila familiei Watson, arareori ne puteam arunca câte o privire, deoarece eu eram totuși robul tatălui său, care nu-mi permitea să mă apropii de fiul lui prea mult. Câteodată Akira îmi spunea că atunci când vom mai crește, va găsi el o soluție ca să-mi elibereze familia, dar și pe ceilalți slujitori. Timpul trecea agale, totul își urma cursul liniștit, până în acea zi urâtă de toamnă târzie. La vilă se adunaseră mai mulți oameni, rude presupun, pentru că domnul Watson avea de făcut un anunț. Printre oamenii veniți se afla și o fată cu părul roșcat și ochi albaștri,reci. Numele ei era Margaret. Domnul Watson ne-a prevenit pe mine și ceilalți slujitori că acea seară urma să fie una extrem de importantă. Deci, trebuia să fim foarte atenți. Când duceam platoul cu fructe la cină, s-a întâmplat să aud pe tatăl lui Akira anunțând că își va căsători fiul cu Margaret și aceștia vor avea casa lor, departe de vilă. Nefiind în stare să îmi controlez emoțiile, am scăpat platoul cu fructe pe jos și am început să plâng. Nici eu nu știu dacă plângeam din cauză că Akira urma să fie luat de lângă mine sau din motivul că de acum urma să își împartă zilele alături de altcineva. Tot ce îmi amintesc din acea seară e cum Akira a strigat și a venit lângă mine pentru a mă liniști, cum tatăl său a poruncit să fiu luat de acolo, cum am fost supus unui alt stăpân ce m-a bătut și înjosit până când, câteva luni mai târziu, mi-am dat ultima suflare. După ce mi-au luat totul, viața inclusiv, sufletul meu a rămas totuși unul liber. M-am întors în acea mică poieniță și l-am așteptat acolo. Le-am povestit florilor despre frumusețea lui, despre zâmbetul său, despre cum atunci când era fericit, două gropițe i se arătau pe obrajii ce arătau precum doi trandafiri, despre cum ochii îi deveneau mai blânzi atunci când privea spre mine. Le-am spus cum m-aș fi pierdut de mult timp într-un gol imens, dacă el nu ar fi fost mereu acolo să mă ferească de ochii urâți ai lumii. Akira venea mereu și îmi vorbea, chiar și dacă nu eram în stare să îi răspund. În așa fel l-am privit și l-am ascultat ani la rând. L-am văzut înplinind cincizeci de ani, șaizeci, șaptezeci.... și el totuși mereu se întorcea la mine să-mi vorbească. Buclele sale ca soarele, aduceau acum la o nuanță surie, lipsită de energia de o dinioară. Riduri i se arătau pe față, însă chiar și așa l-aș fi putut recunoaște pe el oriunde. L-am văzut întemeind o familie, având copii și nepoți. Însă, atunci când îmi vorbea mie, parcă păstra o altfel de latură a inimii lui, una mai firavă, dar și mai jucăușă. Ce n-aș fi dat să fi fost în acele clipe lângă el, să-l îmbrățișez, spunându-i că sunt mândru de el. Dar Akira știa deja, nu era nevoie de cuvinte între noi pentru ca să știm ce gândește fiecare. Într-o zi uitată vară, pe când înfloreau macii, Akira s-a așezat pe iarba din poieniță și a închis ochii pentru ultima dată. Acum, în acea mică frântură de natură, două suflete aleargă libere printre flori. Nu au nici chip, nici culoare a pielii și nici un rang important în societate. Aceste două suflete sunt exact la fel, fără nici o deosebire. Iar după mulți ani în care au fost nevoite să se ascundă de ceilalți, în sfârșit, ele pot zburda fericite, împreună, printre flori. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate