ÎN PRINCIPIU TREBUIA SĂ SCRIU DESPRE IUBIRE, DAR, CUM TRĂIESC PRINTRE OAMENI, MULT MAI LA ÎNDEMÂNĂ MI-A FOST TRĂDAREA.

Erai mic. Aveai cu vreo 5 ani mai puțin ca mine. 5 ani, 3 luni, vreo cinșpe zile. Văzuseși lumina zilei într-o noapte, una lungă, de sfârșit de noiembrie. Pe mine se grăbise Mama a mă aduce în toiul dimineții, în plină vară, cu ce mai hărmălaie, cu ce mai fericire! Nu mi-aș fi închipuit eu că vreodată. Nici. Ohoo, nici atât că! Cu fața devastată de pistrui, de coșuri, de alte cele, nu-mi amintesc să-mi fi reținut în vreun alt fel privirea. Și, totuși, mi-am spus: trebuie să fie unul dintr-ăi buni, neajutorați chiar, asta de nu cumva va fi ascunzând ᾿mnealui nebănuite. N-am aprofundat: în ce mod m-ar fi afectat pe mine o realitate sau alta? Păstram, oarecum instinctual, distanța: nu miroseai tu a om tânăr, iar eu cu apucăturile mele de adolescentă... Erai, desigur, un june bătrânicios. Cu sacoul tău à la papa și nelipsita batistă, voseptolul bactericid cicatrizant antiseptic expectorant... sedativ, înghițitul în gol și aerul greu, incapabil de bunăvoie să elibereze un zâmbet..., niscaiva artificii. Uhhh! Ce-i drept, eu nu împlinisem 24. Aveam în curând să experimentez în carne vie cum, la nici 26, te poți simți așa de în vârstă, cum alții te obligă s-o faci și atunci, la ananghie, te zbați, vietate cu aripile prinse, dai din mâini să-ți hăcuiești timpul, să-l iei la rost: păi, cum, bre, așa deodată?! Atât de devreme? În sfârșit, aveai tu o voce, una tărăgănată, care-și afla prilej de poticnire în fiece sens al cuvintelor, al rostului. Râsul nevrotic, uzurpat, mai mult o grimasă, un altceva: „Ăsta trebuie să pătimească, nu glumă!” – mi-am zis într-o parte; mi-am văzut de-ale casei. Continuai să izbești cuvintele, nelăsându-le a se rosti până la capăt, ingenuu, frumos, adevărat. Normal! Acolo, înlăuntrul tău, grămada aia nerostită trebuie că se acumula de-o vreme, cine știe dacă nu de la începuturi? Deci, cum ziceai că arată dimineața pentru tine? Cât de bolnave erau mimozele? Și cum puteau pieri oamenii dintr-o nimica toată, bunăoară dintr-o atingere argintie de zăpadă?! Cum se cuvenea ca toți să o luăm la goană pe străzi necunoscute ca speriați de bombe, unii de alții mai ales terifiați, sardonic arătându-ne stigmatul, desființându-ne?! Cine îți spusese ție, cine te convinsese că NU, NU se cuvenea a avea încredere în semeni, nici atât a acorda prezumția de nevinovăție, de naivitate? Cât de hăituite fuseseră ursitoarele alea, cât de deșucheat ceasul în care vei fi fost lăsat pe lume? Și cum să nu lași loc, fie el cât de minuscul, și „celeilalte variante”?!



Dinspre tine se apropia o iubire altfel, ca o pasăre osândită, ce nu avea vreodată să-și reintre în aripi.